Naturã moartã cu agenţi

* Au trecut zece ani (când? pe unde? cum?) de la ediţia prost revizuitã şi mizerabil adãugitã a „Rãpirii din Serai”, mai cunoscutã şi sub numele de rãpirea celor trei ziarişti români din Irak. Sau de cea mai mare şi mai sinistrã cacealma mediaticã servitã românilor, adesea în loc de „cele trei mese importante ale zilei”, din ultimii 25 de ani. Era în anul de profundã dizgraţie 2005, când Bãsescu Traian, abia ajuns, printr-o absolut nefericitã conjuncturã a istoriei, preşedinte al României, se agita, de parcã era posedat de dimoni, sã croiascã o nouã majoritate în Parlament (dacã tentativa de a organiza alegeri anticipate, la nici douã-trei luni de la cele din 2004, nu îi reuşise) şi, mai mult decât atâta, sã-şi ridice cât mai repede statuia unui fel de „salvatore della Patria” – absolut necesarã unui ins care se pregãtea de o domnie lungã şi autoritarã, în care abuzul grosolan îşi avea locul sãu bine determinat în arsenalul de tehnici şi procedee menit sã ducã la o cât mai rapidã prosperitate. Câte instituţii, câţi slujbaşi, câţi oficiali ai Statului Român au fost implicaţi în aceastã aşa-zisã operaţiune de salvare şi mai ales ce sume au fost puse la bãtaie pentru „succesul” ei, care a fost identitatea principalilor beneficiari, în plan financiar sau de imagine, probabil cã nu vom şti în detaliu nici mãcar dupã cei 50 de ani de secretizare invocaţi de unii sau de alţii. În memoria colectivã a românilor a rãmas, în mod sigur, întipãritã imaginea Matrozului ridicând, în chip de victorie, mâinile ziariştilor în discuţie, abia coborâţi din avionul militar – totul într-un cadru gen naturã moartã cu agenţi. Agenţi de mediu, dar ce-aţi crezut?
* Se putea sã se întâmple o nenorocire pe planeta asta fãrã ca ea sã aibã, într-un fel sau altul, legãturã cu România? Evident, nu. Deja este încetãţenitã în lume ideea cã nimic nu poate fi mai rãu, mai înjositor, decât sã fii român sau sã ai o cât de micã legãturã cu România. Aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, pare sã fie izvorul pururi regenerator al iadului. Noi ce sã mai zicem? Cândva, eram animaţi de mândria de a fi român… Cândva… Acum, însã, cineva a descoperit cã Andreas Lubitz, bolnavul psihic care a prãbuşit deliberat un avion în Alpii francezi, provocând astfel moartea a 150 de oameni nevinovaţi, ar avea origini româneşti. Cicã bunicul matern al acestui Lubitz, medic pediatru de profesie, de naţionalitate germanã, ar fi pãrãsit România în 1970 şi ar fi pus în Germania bazele unei cariere de succes. Mama lui Lubitz, Ursula, s-ar fi nãscut şi ea în România, iar acum cântã la orgã într-o catedralã evanghelicã. Pânã la ora la care scriu, încã nu s-a auzit de vreun demers care sã incrimineze, fie şi tangenţial, ţara noastrã sau, şi mai rãu, prin care sã ni se cearã sã plãtim despãgubiri familiilor îndoliate. Fiindcã, nu-i aşa, în ADN-ul acestui nemţãlãu bolnav la cap se mai aude, probabil, ecoul sunetului de bucium de la vreo stânã carpatinã. Dar poţi sã ştii ce ne rezervã viitorul? În materie de propagandã antiromâneascã, nemţii doar sunt meşteri.
* Bãsescu Traian persistã în a se comporta precum un nesimţit de cea mai joasã speţã şi, din pãcate, nimeni nu pare interesat sã-l potoleascã, sã-l aducã la ordine. Dupã ce cã a stat mai mult decât îi permitea legea în vila de protocol Lac 3, transformându-l pe Iohannis în navetist, acum şi-a încãrcat catrafusele (ţoale, sticle cu apã platã, lãmâi, dosare şi dosãrele etc.) şi s-a refugiat la Scroviştea, la pãdure, cum ar veni, departe de ochii lumii. Sigur, este aproape inutil sã ne întrebãm de ce nu s-a mutat acest Bãsescu la locuinţa din Mihãileanu. Locuinţã pe care, datã fiind evoluţia evenimentelor, nimeni nu mai înţelege de ce a cumpãrat-o sau de ce nu o vinde, dacã refuzã sã locuiascã în ea. De fapt, noi înţelegem, dar de ce n-am face, la rândul nostru, pe niznaii? Matrozul ciclopic, care a luat locuinţa din strada Mihãileanu la un preţ de nimic, aşteaptã, ca şi în cazul altor… vânzãri anterioare, sã o vândã la preţul meritat, dacã ne putem exprima în acest fel. Dar pentru aşa ceva este nevoie şi de un moment (politic) cât de cât prielnic. Problema ar fi ca aşteptatul moment prielnic sã nu-l gãseascã pe fostul cotrocean în altã parte decât şi-ar dori dumnealui. (Nicio teamã -îmi susurã o voce! – la cât de selectiv lucreazã prietenii lui din DNA, nea Trãienicã îşi poate consuma liniştit nu doar pensioara şi indemnizaţia, ci şi rezervele… strategice!). Aşa cã…
* Despre incompatibilitatea în care se aflã Indestructibilul edil-şef al Severinului se vorbeşte de ceva ani. Sã tot fie… La un moment dat a încetat sã se mai vorbeascã despre acest sensibil aspect. Semn cã pe Incomparabil îl ţinea cineva în braţe – problemã minorã, fãrã însemnãtate, desigur. Acum, subiectul a fost dezgropat (mã rog, redescoperit!) într-o şedinţã de consiliu local. Semn cã pe Irefutabil l-a lãsat cineva din braţe – o problemã, de data asta, absolut majorã. Pe care omul, isteţ cum îl ştim, o poate aborda lejer, în spiritul legii. Ca de la major la majorã, care vasãzicã. De fapt, cine l-a ţinut în şi cine l-a lãsat din braţe pe Incomensurabil? Aceasta-i întrebarea.