G. Cãlinescu – o jumãtate de veac de la trecerea în Eternitate

La 12 martie 1965, pe un pat de spital de la margine de Bucureşti, dupã o suferinţã care aproape cã-i zãdãrnicise eforturile de revizuire, în vederea celei de-a doua ediţii, a Istoriei literaturii române de la origini pânã în prezent, se stingea din viaţã, trecând în Eternitate, G. Cãlinescu, cel mai mare critic „ pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodatã, poate, pãmântul românesc”. Nu împlinisem încã 15 ani, abia peste câteva luni aveam sã devin elev la cel mai vechi, mai mare şi mai prestigios liceu al Craiovei, „Nicolae Bãlcescu” (azi, „Carol I”), citisem, însã, Cartea nunţii, Enigma Otiliei, dar şi impecabila monografie Viaţa lui Mihai Eminescu. Ţinusem în mâini, pãtruns de sfialã greu de descris, chiar şi marea Istorie… din 1941, darul postum al profesorului Nicolae Mãicãneanu, fratele mai mare al tatãlui meu, fost student al lui Cãlinescu, destin frânt în floarea vârstei, prin coclaurii teribili ai „obsedantului deceniu”, în închisoarea de la Aiud. Dar asta e altceva. Vestea morţii lui Cãlinescu m-a gãsit, întâmplãtor sau poate nu, în compania altor doi foşti studenţi ai lui, profesorul Radu Predescu, fratele mamei, şi… tatãl meu, cel care, în cei doar doi ani cât şi-a putut permite sã urmeze Istoria, a putut audia un curs de Esteticã ţinut de marele om la Universitatea din Bucureşti. Vizibil marcaţi de eveniment, cei doi bãrbaţi care aveau sã-mi marcheze destinul profesional, au transformat acea împrejurare tristã într-un veritabil regal al amintirilor. De prisos a spune cã, din acel moment, în mintea mea de adolescent, imaginea omului, creatorului, intelectualului G. Cãlinescu a cãpãtat dimensiuni fabuloase, mitice. Lucru ce avea sã-mi fie confirmat întrutotul de studiul aplicat al operei sale în anii ce au urmat, ca elev, student şi ca profesor mai apoi. Ca şi în cazul altor mari scriitori, posteritatea lui G. Cãlinescu a fost, în mai multe rânduri nedreaptã. Este destinul asumat al oricãrui geniu. Nu e acum momentul sã mã refer la aşa ceva. Şi asta, pentru cã, iatã, şi acum, dupã o jumãtate de secol, o abordare lipsitã de prejudecãţi, vasãzicã necontaminatã de viruşi extraestetici, nu poate trece mãcar peste douã evidenţe: remarcabila prospeţime, frapanta actualitate a judecãţilor de valoare cãlinesciene şi incomodul adevãr, formulat cândva de Al. Piru, conform cãruia critica literarã româneascã de dupã ultimul rãzboi mondial, fie cã o recunoaşte, fie cã nu, derivã din G. Cãlinescu. În ceea ce priveşte dimensiunea fundamental umanistã a edificiului operei cãlinesciene – aceasta este, de mult timp, o axiomã.
Eugen Mãicãneanu