Moftangii vechi şi noi

* I. L. Caragiale – de la a cãrui naştere s-au împlinit, la sfârşitul sãptãmânii trecute, 163 de ani, (dar tot mai puţinã lume ştie sau îşi mai aminteşte asta!) – este, între atâtea altele, şi autorul unei serii de, cum sã le zic, fiziologii, în care încearcã sã deseneze harta moravurilor autohtone ale timpului sãu. Caragiale este, însã, un clasic, prin urmare „harta” desenatã de el este un document cu virtuţi diacronice, în care putem recunoaşte cu uşurinţã multe dintre metehnele lumii contemporane. Fãrã a intra prea mult în detalii, îi trimitem pe cititorii noştri la miniserialul tipologic „Moftangii”, apãrut pentru prima datã în „Moftul român”, numerele 3, 5, 7 din 1893, din care ne permitem a reproduce, în rubrica de faţã – pour la bonne bouche, desigur, dar şi ca un mic omagiu adus marelui clasic, la acest ceas aniversar – câteva secvenţe.
* Deci: „Moftangiul este eminamente român; cu toate acestea, înainte de a fi român, el este moftangiu”; „Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sãrac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânãr, bãtrân, de un sex sau de altul sau de amândouã, el a fost, este şi va fi un rrromân adevãrat…”; „Moftangiul român este: Din clasele primare pânã la bacalaureat – anarhist; De la bacalaureat pânã la primul examen de universitate – socialist; De la primul examen pânã la licenţã – progresist; De la licenţã pânã la slujbã – liberal; De la slujbã pânã la pensie – conservator. De la pensie încolo, împãrtãşeşte principiile tinerimii universitare… Fii sigur cã ai sã-l gãseşti oriunde e vreo manifestaţie mai mult sau mai puţin politicã ori nepoliticoasã a studenţilor mai mult sau mai puţin rrromâni!”. Cât o priveşte pe moftangioaicã, nenea Iancu face chiar risipã de detalii picante. Dar, despre asta, cu alt prilej.
* E suficient sã priveşti în jurul tãu, nu foarte departe, nu neapãrat spre vârfurile societãţii sau în zonele abisurilor sufletului şi conştiinţei, ca sã te convingi de valabilitatea observaţiilor caragialene. Este mai mult decât suficient sã priveşti panorama deşertãciunilor, ce se deruleazã cotidian pe micile ecrane, de ştiri, mondene, generaliste sau cum or mai fi, ca sã-ţi dai seama de dimensiunea geniului vizionar al lui Caragiale.
* A crãpat ceasul şi am reuşit şi noi sã vedem, în sfârşit, doi exponenţi, doi reprezentanţi de realã pondere, ai regimului bãsist – Elena Udrea şi Adriean Videanu – urcând şi coborând treptele DNA. Cu sau fãrã cãtuşe. Cu binecunoscuta mascã a aroganţei întipãritã pe faţã, sau fãrã aceasta, lãsând vederii chipuri rãvãşite de teama pentru ce va aduce ziua de mâine. („Aoleu, mamã!”). Dar, nu ştiu de ce, faptele pentru care am înţeles cã sunt cercetaţi cei doi nu par sã sune atât de sinistru, cum ar fi fost de aşteptat, ci, iertatã sã ne fie nepriceperea, aproape ca o mângâiere, ca o consolare, cum vreţi sã-i spuneţi. Aşa cã sã nu vã miraţi dacã, nu peste mult timp, cei doi sã fie puşi, într-un fel sau altul, în libertate. Fie ea condiţionatã, limitatã, la domiciliu ş.a.m.d..
* Adevãrul este cã nouã nu ne sunt deloc agreabile scenele acestea cu mascaţi forţând porţile şi uşile cu berbecele şi cu oameni luaţi pe sus, încãtuşaţi şi duşi spre destinaţii mai mult sau mai puţin cunoscute. Dacã respectivii oameni au furat, atunci e bine sã fie obligaţi sã dea totul înapoi, dupã principiul formulat în folclorul copilãriei noastre, „scoate, drace, ce-ai furat, cã te duc la spânzurat!”. Ce poate fi mai simplu decât atât? Nu ne încãlzeşte cu nimic faptul cã respectivii vor fi lipsiţi de libertate nu ştiu câţi ani, dacã tot ce şi-au însuşit ei din banul public nu se va reîntoarce la beneficiar. Adicã, la bugetul Statului. Adicã, la popor. Atâta vreme cât marile averi vor rãmâne puse bine la adãpost (pentru cã, asta e, şi dupã închisoare mai e viaţã!), zgomotoasele spectacole justiţiare ale DNA, la care suntem martori zi de zi, vor rãmâne nişte banale, nişte simple exemplificãri de manual ale teoriei formelor fãrã fond. Din pãcate. (În zona asta, pãcatul originar, dacã mã pot exprima astfel, a fost comis la Televiziunea Publicã, în primele momente ale „revoluţiei” din decembrie 1989, când cabotinul Caramitru îl şcolea în materie de cabotinism pe „pionierul” Dinescu, susurându-i insidios „Mircea, fã-te cã lucrezi!”).
* În timp ce Severinul a rãmas, pentru cel puţin o lunã, într-un original blocaj administrativ, ca urmare a „jocului democratic” ce a dus la suspendarea din funcţie a celor doi viceprimari, doamna Elena Udrea dã pe goarnã tot ce ştie despre politicieni, guvernanţi, şefi sau şefuleţi de servicii, parchete, în fine, despre tot ce mişcã pe acolo, pe sus, prin capul trebii, mai puţin (deocamdatã!) despre patronul ei spiritual. Ce legãturã existã, vã întrebaţi, între aceste douã segmente de realitate? Rãspunsul, prieteni, e vânare de vânt. Sau poate îl ştie plimbãreţul primar al Severinului, Gherghe Constantin, fanul nedezminţit al doamnei Udrea, cetãţeanul, nu-i aşa, de onoare al strãvechii Drobete…