Eminescu, în vremurile tulburi de azi

* Ne aflãm în plinã desfãşurare a Zilelor Eminescu, manifestare de rezonanţã naţionalã, prilejuitã, la fiecare 15 ianuarie, de marcarea aniversãrii zilei de naştere a Poetului Naţional. Au trecut, din clipa când el a vãzut lumina cerului Patriei sale eterne exact 165 de ani. Speram, în naivitatea mea, sã nu avem parte, anul acesta, de obişnuitele „atacuri” encomiastice venite din partea culturnicilor de serviciu. Aş, de unde?! Este plin spaţiul public de asemenea mostre. Marele poet nu are nevoie de omagiile onctuos sfertodocte ale atâtor neaveniţi circumstanţiali. Cel mai onest gest pe care toţi aceştia l-ar putea face, în loc sã se laude şi sã se premieze unii pe alţii ca maimuţele în numele iubirii de Eminescu, ar fi sã mai punã puţin mâna pe carte. Pe „Mãreaţa-i Carte”, cum ar fi zis un alt mare poet. Acolo ei pot gãsi suficiente pilde de înaltã simţire, de cugetare adâncã, de curat şi ardent patriotism, ca sã afle îndreptãţirea de a vorbi, pe orice gamã, despre Poetul Naţional.
* Atacul terorist comis, sãptãmâna trecutã, asupra redacţiei revistei satirice franceze Charlie Hebdo, soldat cu numeroşi morţi şi rãniţi, a rãvãşit întregul continent european şi nu numai, scoţând pe strãzile marilor oraşe sute de mii de oameni, laolaltã cu politicieni de primã linie, în semn de solidarizare cu familiile victimelor şi de protest împotriva escaladãrii actelor cu caracter terorist. Lucru firesc, absolut normal, ca tip de reactivitate socialã, într-un sistem democratic, dupã cum la fel de normalã este şi identificarea respectivului act terorist ca un atac la adresa libertãşii presei, în fond, a libertãţii de exprimare. De acord cu toate astea. Şi noi credem cã libertatea de exprimare este absolutã. Dar ea presupune asumarea unor responsabilitãţi. În sensul de a nu afecta, cum sã zic, libertatea altuia. Presupun cã redactorii publicaţiei pariziene erau oameni inteligenţi şi creativi. În plus, buni cunoscãtori ai tipurilor extrem de diverse de reactivitate de care dau dovadã oamenii din cele mai diferite zone ale planetei, presupun cã respectivii jurnalişti ar fi putut sã-şi modeleze demersul satiric, fãrã a leza demnitatea spiritualã a acestora. Pe de altã parte, chiar dacã este vorba de douã sfere de civilizaţie şi spiritualitate atât de diferite, trebuie acceptat cã, la un atac de presã, se rãspunde cu aceleaşi arme, în niciun caz cu atacuri teroriste, cu bombe etc.. Ne raportãm la parametrii normalitãţii, nu la cei ai impunerii unui anumit cod de conduitã. Sau ai unui anumit tip de autocenzurã, dacã mã înţelegeţi ce vreau sã spun. Nu trebuie pieredut din vedere un alt aspect – esenţial – al problemei: dacã îţi place sã loveşti, trebuie sã ştii şi sã încasezi.
* În ceea ce ne priveşte, suntem împotriva oricãrui tip de violenţã gratuitã, nejustificatã, dar credem, o spunem pentru a nu ştim câta oarã, cã una dintre puţinele cãi de a o evita este respectul faţã de preopinent, faţã de valorile în care acesta crede. Nu suntem singuri pe pãmânt şi nici nu putem tãia şi spânzura. Dacã aceste lucruri nu sunt înţelese şi apreciate şi dacã evenimente de genul celor petrecute la Paris continuã sã se producã, e un semn cã o cu totul alta este raţiunea producerii lor. Nu vrem, însã, a cãdea în capcanele, atât de frecvente, ale teoriei conspiraţiei. Deşi e curios cã, în profunzimea celor ce se petrec în Orientul Mijlociu (Statul Islamic etc.), nu încearcã sã pãtrundã mai niciunul dintre viguroşii noştri analişti politici. Oare de ce?
* Maestrul Iohannis s-a dus şi dumnealui la Paris ca sã-şi manifeste convingerile antiteroriste. Foarte bine, noi suntem absolut mândri! Din reportajele televizate de la faţa locului, am înţeles cã şi dumnealui, ca şi predecesorul Bãsescu, s-a complãcut într-un fel de… joc secund, dacã m-am exprimat cât de cât exact. Am înţeles, şi dumnealui este unul din milioanele de Charlie anonimi. Bravo!
* Ceea ce pare mai greu de înţeles este de ce, atunci când chipul Crãişorului Munţilor a fost profanat de un bozgor fanatic, românii nu au ieşit în stradã purtând pancarte similare – „Eu sunt Avram Iancu!”. Vorba nemuritoare a Poetului, „Cã Avram Iancu suntem noi! Cã Avram Iancu suntem noi!”. Sã avem noi, aşa, o devoţiune mai mare faţã de tot ceea ce ne mişcã venind din afarã?
* Pentru final, un nou apel la verbul vitriolant al Poetului National: „Spuma asta-nveninatã, astã plebe, ãst gunoi/ Sã ajung-a fi stãpânã şi pe ţarã şi pe noi?/ Tot ce-n ţãrile vecine e smintit şi stârpiturã,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de naturã,/ Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se strânserã aicea şi formeazã patrioţii,/Încât fonfii şi flecarii, gãgãuţii şi guşaţii,/Bâlbâiţi cu gura strâmbã, sunt stãpânii astei naţii!”. Pentru asemenea versuri – etern, vai, etern actuale! – Eminescu a fost, ani de-a rândul, pus la index. Tocmai de oameni de genul celor care, azi, se înghesuie, sã ridice osanale culturnice marelui poet…