Voloiac la borna 443

Am amintit de mai multe şi despre vechimea de o jumãtate de mileniu a celor douã sate componente ale comunei Voloiac, Valea Bunã şi Cotoroaia, a cãror aniversare a fost reliefata şi într-un cadru festiv la biserica satului. Cât priveşte satul de centru Voloiac, cel mai mare şi cu cea mai numeroasã populaţie, acesta a ajuns la borna 443, adicã are atâţia ani vechime de la prima atestare documentarã din 8 ianuarie 1571. Atunci numele satului apare în forma Voluiac, alãturi de alte localitãţi vecine ca: Lubnic (astazi Lumnic), Peri, Degeraţi, Ruptura. Vor trece peste douã secole pânã la urmãtoarea ştire documentarã despre Voloiac, 8 aprilie 1832, când satul este menţionat într-un “catasbih” întocmit în secret de subocârmuitorul plãşii Motru, din porunca Marii Dvornicii a Ţãrii Româneşti. Atunci aflãm cã satul Voloiac era în stãpânire moşneneascã – boiereascã, adicã o parte a satului era stîpânitã de moşneni, iar alta se afla în stãpânirea şãtrarului Dimitrie Izvoranu şi a vãtafului Iancu Enescu. Acum şi aici este cazul sã fac o precizare legatã de familie. Bunicul meu învãţãtorul Constantin Draghici, a fost fiul Mariei Izvoranu, fiica unuia dintre boierii Izvoranu întemeietori ai bisericii din Voloiac. Bunica mi-a descris-o deseori ca pe o femeie foarte frumoasã, cu suflet ales şi deosebit de delicatã. Şi ca sã închei acest aspect, voi spune cã pe pereţii bisericii din Voloiac sunt zugrãvite chipurile boierilor Izvoranu şi ale copiilor acestora, dintre care mai multe cu numele Maria, una fiind sigur soţia strãbunicului Ion (Ioniţã) Drãghici învãţãtor şi mama bunicului Constantin Draghici, a doua generaţie de învãţãtori din familie.
În anul 1833 satul Voloiac este menţionat din nou în “lista” privind moşiile boiereşti şi mãnãstireşti aflate în plasa Motru, iar în 31 august 1836 satul apare în “foaia arãtãtoare” de întinderea moşiilor din plasa Motru, o altã menţiune din anul 1845.
Cât priveşte numele satului Voloiac, neexistand un document în acest sens, se presupune cã provine de la numele unui animal salbatic IAC, care ar fi trãit pe aceste locuri cu multe secole în urmã.
Probabil satul s-a numit la început Valea Iacului, care ulterior prin transformãri fonetice a devenit la început Voluiac, aşa cum apare atestat documentar în 8 ianuarie 1571, apoi Voloiac, rãmas în aceastã formã şi astãzi.
În cei peste 400 de ani vechime, satul Voloiac şi implicit comuna cu acelaşi nume a suferit multe transformãri şi a fost martorul deselor frãmântãri sociale ale oamenilor. Amintim desele invazii turceşti care au ajuns pânã pe aceste locuri, dar mai ales Rãscoala de la 1821 condusã de Tudor Vladimirescu. Atunci s-a remarcat şi cãpitanul de panduri Iancu Enescu care a strâns peste 1000 de panduri din satele Voloiacului şi din vecinãtatea comunei şi s-a ataşat lui Tudor Vladimirescu mai mult forţat decât din proprie iniţiativã, deoarece o parte din bunurile sale materiale fuseserã luate mai înainte de panduri, fiindu-i restituite numai dupã trecerea sa de partea lui Tudor. A murit în 23 februarie 1847, fiind înmormântat în tinda bisericii din Voloiac. Ceva mai multe date cunoaştem despre participarea locuitorilor din comuna Voloiac la Rãzboiul pentru Independenţa României din 1877, când s-au fãcut colecte pentru susţinerea efortului la rãzboi.
Astfel satul Ruptura a contribuit cu o chilã de grâu şi 11 chile de porumb iar Voloiac cu 5 chile de grâu şi 14 chile de porumb (1 chilã = 35 duble). Au fost contribuţii de sânge, din Ruptura au murit în rãzboiul independenţei caporalul Constantin Iacobescu în lupta din 12 ianuarie 1878, precum şi soldaţii Ion Cãprãrescu, Ion Ceauşescu, Melaichie Chirculescu, Constantin Ruptureanu şi Ion Sãrãcin. Tot în lupta din 12 ianuarie 1878 a fost rãnit şi soldatul Petre Margine, încorporat în regimentul 4 linie. De la Voloiac au murit soldaţii Gheorghe Cherciu din regimentul 4 linie şi Holtea Iancu din batalionul I geniu.
Numele lor apare şi pe fotografia document de pe piatra funerarã prin care se scrie cã au murit pentru ţarã în rãzboiul de neatârnare din 1877-1878, iar “Patria le va fi recunoscãtoare”.
În anul 1928 când s-a fãcut o recenzare a veteranilor din 1877 care mai erau în viaţã, în Ruptura mai trãia veteranul Dumitru Pozdarie, iar în Voloiac veteranul Ion Clement.
Un anumit ecou în zona Voloiacului a avut şi marea rãscoalã a ţãranilor din 1907, care a cuprins şi satele Lacu şi Voloiac, apropiate de centrul de rãscoalã de la Tîmna. Deşi în satul Voloiac nu au existat mari proprietari sau arendaşi, iar ţãranii moşneni îşi munceau singuri proprietatea, unii îşi învoiau animalele pe islazurile celor mai instãriţi şi plãteau în zile muncã astfel: 6 zile pentru vita mare, 2 zile pentru caprã şi oaie, 1 zi pentru râmãtor. Datele privind satul Ruptura au fost date de învãţãtorul Gh. I. Giurumescu în 1906, atunci pensionar în vârstã de 85 de ani, acesta fiind primul învãţãtor al satului.
Locuitorii comunei Voloiac au trãit un sentiment de revoltã împotriva nedreptãţilor sociale, care s-a rãspândit prin participarea lor la marea Rãscoalã din 1907, mai ales a celor din satul Lacu, aflat la mai puţin de 2 km de centrul de rãscoalã Tîmna. Lãcenii, printre care care îi amintim pe Ghiţã Filigeanu şi Borcoş Constantin (Taiche), au luat parte la spargerea magaziilor şi hambarelor boierului Ioanid Potîrcã din Tîmna, luând 14 saci de fãinã albã, o cantã de unturã şi alte produse agricole. De asemenea ţãranii Nae Filigeanu şi Gheorghe Filigeanu se hotãrâserã împreunã cu alţii sã dea foc conacului boieresc din sat, dar planul lor a fost divulgat, iar primarul Enescu a luat mãsuri pentru împiedicarea lui. Armata trimisã la centru Tîmna pentru a înfrânge pe rãsculaţi s-a prezentat şi în satul Lacu, cãutând pe cei care luaserã produse de la boier, Ghiţã Filigeanu fiind înregistrat pentru a fi împuşcat datoritã cantitãţii mare de produse sustrase. A scãpat de execuţie deoarece la acea datã se afla în spital la Turnu Severin pentru cã fusese bãtut de locuitorii Serghie Mihaiţã şi Nãstase Cherciu, cu care nu se înţelesese la împãrţirea produselor luate. Toate produsele au fost ridicate de la ţãranii rãsculaţi, iar aceştia au fost duşi şi ţinuţi 90 de zile pe un şlep în mijlocul Dunãrii la Turnu Severin, unde nu le dãdea apã de bãut suficientã, iar ca mâncare primeau peşte sãrat şi stricat. Din sat, între alţii, au fost ridicaţi şi duşi pe şlep unde au stat 90 de zile urmãtorii: Mihai St. Popescu, Gheorghe L. Popescu, Nicolae Popescu, Nãstase Zãrculea, Ion L. Popescu şi Ion Clement, veteranul din sat de la 1877.
Am ajuns cu repeziciune la rãzboaiele balcanice din 1913, unde cu siguranţã locuitori din comuna Voloiac au fost prezenţi pe frontul de luptã, ca sã apere hotarele patriei noastre. Cu deosebitã mândrie trebuie sã spun cã unul dintre veteranii acelui rãzboi a fost şi bunicul meu învãţãtorul Constantin I. Draghici, care avea atunci doar 26 de ani.
Îl vom gãsi apoi alãturi de mulţi voloieceni pe frontul de luptã al primului rãzboi mondial de unde s-a întors la sfârşitul anului 1919, ca veteran de rãzboi, conform certificatului de veteran de rãzboi nr. 21408 eliberat de Ministerul de Rãzboi, cu gradul de plutonier în retragere. Precizez acum şi aici cã toate datele esenţiale, mai ales cele de familie, se bazeazã pe documente, înscrisuri, publicaţii, multe ore de cercetãri la Arhivele Naţionale.
Şi bunicul din partea mamei Constantin Popescu, fost ginere al preotului Miloteanu din satul Valea Bunã, a participat la primul rãzboi mondial, întorcându-se dupã câţiva ani de prizonierat în Germania, foarte marcat de cei aproape 4 ani pe care i-a petrecut în condiţii de neimaginat.
Înainte de a muri în mai 1977 mi-a povestit cu lux de amãnunte tot ce trãise pe front şi ca prizonier, încât atunci când cu ceilalţi au fost eliberaţi şi urcaţi în vagoane mizere de tren cu o pãturã şi o pâine pentru fiecare, toţi s-au închinat şi se rugau crezând cã-i împuşcã. Dar nu a fost aşa, iar drumul pânã la graniţa li s-a pãrut o veşnicie. Când au ajuns la graniţa de vest a ţãrii, au coborat din vagoane, au îngenunchiat şi au sãrutat pãmântul sfânt al ţãrii.
A murit împãcat cã apucase sã-şi vadã primii strãnepoţi, copii mei Silviu şi Ovidiu, atunci în vârstã de 2 şi 1 an. Primul rãzboi mondial a adus satelor din Voloiac o jertfã de sânge enormã.
Au murit atunci peste 150 de tineri, deveniţi eroi, aşa cum rezultã din manuscrisul “Eroilor noştri 1916-1918” aflat la Arhivele Naţionale din Drobeta Turnu Severin.
Din fosta comunã Ruptura au murit pe front 63 de viteji printre care amintim pe: Chirculescu Mihai – plutonier, Bãlãceanu Titi – sergent, Posdarie Aurelian – caporal şi soldaţii: Dãescu Dumitru, Bogdan Nicolae, Moraru Marcu, Becheru Constantin, Vipie Nicolae, Creţan Gheorghe ş.a.
Din comuna Voloiac au plecat dintre noi urmãtorii: Radian Nicolae – sublocotenent, al cãrui mormânt se aflã în curtea bisericii din Voloiac, plutonier major Cucu Alexandru, caporalii Opriţoiu Constantin, Budihalã Mihai, Lungu Vasile, Oprea Iancu şi peste 80 de soldaţi.
Nu aceleaşi date am putut gãsi despre participarea Voloiacului la cel de-al doilea rãzboi mondial, deoarece autoritãţile locale nu au reuşit sã întocmeascã evidenţa celor dispãruţi.
Şi pentru cã doresc sã închei într-o notã mai plãcutã, voi spune cu deosebitã mândrie, cã unul dintre participanţii comunei Voloiac la cel de-al doilea rãzboi mondial şi care s-a întors victorios de pe front a fost tatãl meu Constantin Drãghici, pilot de vânãtoare în cadrul Flotilei 2 Vânãtoare în perioada 15.04.1944 – 15.06.1945, pilotând cu succes avionul I.A.R. 80 şi cunoscutul Messerschmitt 109 G.
Consider suficiente date despre satul şi comuna mea natalã Voloiac, spunând tuturor cu plãcere cã sunt mândru de originea mea şi de meleagurile natale, unde am slujit 23 de ani ca profesor şi aproape 21 de ani ca primar.
Al locului pentru totdeauna!
prof. Constantin Drãghici