Fragila democraţie româneascã: Aroganţã Ponta versus Lucru Iohannis

Popor fragil, tradiţii democratice fragile, democraţie fragilã. Instituţiile democraţiei din România şi instituţiile politice sunt mult prea slabe pentru ca puterea sã se concentreze în mâna unui singur partid. Politicienii, indiferent de nume, şi-au cam dat arama pe faţã şi numai de credibilitate nu se poate vorbi. Riscul este foarte mare ca sã ajungem într-o zonã a derapajelor politice. Nu ar fi o problemã cã un partid ar controla toate instituţiile politice dintr-o ţarã. Pe undeva este şi normal sã plece unii şi sã vinã alţii, iar timp de patru ani sã arate ce pot, dupã care, dacã poporul nu-i vrea, sã treacã în opoziţie şi sã revinã alţii. Vorbim despre limitã şi de faptul cã peste anumite lucruri nu se trece. O limitã în a fura şi în a-ţi bate joc de cetãţeni şi un mandat. Câte mandate nu au fost pierdute pentru România şi cetãţenii au votat degeaba, pentru cã aproape niciuna dintre promisiuni nu s-a împlinit. Klaus Iohannis are şanse nu destul de mari sã devinã preşedinte al României, având în vedere cã nu ştie sã îşi vândã marfa, în stilul politicienilor tradiţionali. Sau nu poate.
Candidatul blând şi pacificator şi unificator Victor Ponta şi-a dat arama pe faţã în legãturã cu votul românilor din Diaspora, spunând cã votul de acolo este furat. Nu se poate sã ai un asemenea comportament faţã de cetãţenii României, indiferent unde ar locui ei şi cum ar vota. A doua zi s-a repliat şi a anunţat mãsuri cu cei care nu au organizat bine alegerile. A redevenit preşedintele bun, care cheamã la unitate şi la înţelegere. Adicã o mascã pentru alegeri, pentru candidat şi altele pentru viaţa de zi cu zi. Cât de buni şi blânzi sunt candidaţii, când trebuie sã ne ia votul şi cât de repede se transformã în animale politice, când vine vorba de interese şi caracter? Duplicitatea aceasta este periculoasã pentru orice politician care spune peste tot cã are principii şi cã are nişte obiective. Ce ne garanteazã cã nu îşi va schimba din mers principiile respective? Şi va uita cã a promis un milion de locuri de muncã sau spune cã mai întâi a trebuit sã repare ce au stricat alţii, de aceea nu a mai avut timp sã înfiinţeze un milion de locuri de muncã. Ar fi trebuit în primul rând sã nu le promitã. Unii poate chiar au crezut în milionul de locuri de muncã. Sigur cã din ce în ce mai puţini cred în promisiunile politicienilor, dar românii sunt sentimentali şi încã mai voteazã pe baza acestui sentiment.
Ce poate face Klaus Iohannis în faţa lui Victor Ponta? Are de recuperat mai bine de un milion de voturi şi nu are la dispoziţie aparatul de lucru al premierului. Candidatul ACL ar putea sã câştige doar dacã va merge „la sentiment”, sã creeze un sentiment de compasiune, de simpatie, de urã, de orice altceva. Iohannis nu a lãsat pânã acum sã se întrevadã nimic. Nici rãspunsurile pe care le dã la anumite întrebãri nu sunt cele mai bune. Este omul care are nevoie de o analizã, înainte de a face anumite afirmaţii, chiar şi golite de conţiunut. E nevoie de carismã, de discurs, de comunicare, de sentiment, ca sã produci un val în rândul electoratului, sã recuperezi 10% procente şi sã învingi. Trebuie sã se schimbe complet. Poate pentru românii din afara ţãrii Iohannis este un tip de candidat şi de funcţionar pe care poate l-au mai vãzut, prin ţãrile pe unde sunt rezidenţi sau pe unde muncesc şi de unde trimit bani acasã. În România, mulţi nu voteazã acest tip de candidat. Pe la televizor, la sediul de campanie al lui Iohannis a mai apãrut în treacãt în seara alegerilor şi un domn Blejnar. Ce o mai vrea aceste figuri de la politicã şi ce mai urmãresc? Unii alegãtori se întreabã, alţii nu ştiu despre ce e vorba. Imaginile rãmân.
Cel mai trist în toatã aceastã poveste cu albastru (ACL) şi roşu (PSD) e cã politicienii nu sunt ceea ce promit cã sunt. La televizor sunt unii, şi Ponta şi Iohannis, şi dupã ce pleacã jurnaliştii sunt alta. Ponta şi-a pus masca bonomã în campanie, deşi în realitate are un potenţial de Bãsescu la puterea a treia. Iohannis nici mãcar nu a trebuit sã îşi punã o mascã. El aşa este, adicã nedibuibil. Nu îl dibuie nimeni. Nu este predictibil, în bine sau în rãu. Mãcar la Ponta te poţi aştepta ca, dupã mascã, sã dea cu bâta în baltã sau sã scoatã sabia sau sã fie docil – doar a crescut la curtea lui Iliescu, Nãstase şi Cozmâncã. E previzibil din aceste puncte de vedere. Problema este dacã îşi face sau nu singur agenda.
Despre Iohannis nu se poate afirma mare lucru, decât cã trebuie sã aşteptãm sã vedem ce urmeazã, ce face. Deşi mulţi afirmã contrariul, unul din principalele atu-uri ale lui Ionahhis este tocmai faptul cã e german. Probabil cã majoritatea celor care voteazã, voteazã pornind de la acest lucru. Asta înseamnã cã nu mai au încredere în politicienii români. Dar pânã la urmã toţi ar trebui sã fie oameni, dincolo de nume, etnie, circ sau promisiuni.
Din pãcate, dupã alegeri trebuie sã aştepţi patru sau cinci ani, de cele mai multe ori, pânã sã schimbi produsul sau omul, dacã nu eşti mulţumit de performanţele lui. Dacã ar fi o gogoaşã stricatã ai arunca-o, dacã ar fi un frigider l-ai duce înapoi, în baza garanţiei. Politicienii nu pot fi aruncaţi la gunoi pentru cã de cele mai multe ori e mediul în care se simt cel mai bine. Şi nu au termen de garanţie. Când te-ai fript, te-ai fript. Asta-i democraţia, dar mãcar rãmâne siguranţa cã totuşi dupã patru sau cinci ani se produce schimbarea. Cei care ajung la putere au însã tentaţia sã nu se mai producã schimbarea şi sã se permanen-tizeze la putere, mai ales când au controlul total al puterii. Asta nu mai e democraţie. Aşa cum e, politicienii trebuie sã lase democraţia liberã, chiar dacã le e greu.