Secrete de stat degeaba

* În timp ce Ponta, Iohannis, Udrea sau Tãriceanu se agitã încontinuu, calculându-şi febril şansele de reuşitã la prezidenţialele din 2 noiembrie, Corneliu Vadim Tudor, eternul candidat pe care toatã lumea îl credea terminat politic şi fãrã resurse serioase de finanţare a campaniei, puncteazã spectaculos, cum se spune, la adevãr. Ce vreau sã spun? Prezent, sãptãmâna trecutã, la câteva televiziuni bucureştene – România TV, B1 TV, Antena 3 – Corneliu Vadim Tudor a arãtat nu numai cã nu şi-a pierdut aplombul justiţiar, care, în 2000, l-a adus foarte aproape de fotoliul de la Cotroceni, dar şi cã a câştigat mult în echilibru, înţelepciune, în acurateţea formulãrii judecãţilor asupra climatului politic actual din România. Într-un cuvânt, a câştigat în maturitate. Cel puţin în emisiunea lui Gâdea de la Antena 3 – post la care nu mai fusese invitat de ani buni – Vadim Tudor a avut o prestaţie, nu mã feresc sã spun, absolut remarcabilã. Aş zice, la distanţã de ani luminã de tot ce au arãtat toţi ceilalţi candidaţi prezenţi în aşa-numitul „birou al preşedintelui” amenajat la Antena 3. Încep sã înţeleg de ce candidaţii cu, nu-i aşa, cele mai mari şanse de a câştiga fotoliul de la Cotroceni fug ca dracul de tãmâie de confruntãrile televizate directe. Pe oricare dintre ei, Vadim i-ar bãga, fãrã prea mari probleme, sub masã într-o asemenea confruntare. Pãrerea mea! Atenţie, prin urmare, liderul PRM nu şi-a spus încã ultimul cuvânt! Iar în contextul atât de tulbure, de contorsionat al actualei campanii electorale, nu ar fi exclus ca proverbul conform cãruia doi se ceartã şi al treilea ia laurii sã aibã, acum, una din ilustrãrile sale cele mai expresive şi surprinzãtoare.
* În timp ce Bãsescu şi stâlpii regimului sãu se laudã cu cât au contribuit ei la consolidarea independenţei actului de justiţie din România, în speranţa cã mãcar doi-trei români cât de cât normali la cap îi vor lua în serios, trupele harnicei DNA cutreierã ţara în cãutare de pesedişti corupţi şi spãlãtori de bani sau de bãtrâni care îşi amintesc (sau nu) cum au votat la Referendum-ul din 2012, pentru a fi audiaţi sau, dupã caz, „ascunşi” pe diverse termene, de la 24 de ore la… plus infinit. Insistenţa cu care sunt readuse în discuţie fraudele, reale sau doar pretinse, ale Referendumului din iulie 2012, doar pentru a-i da satisfacţie lui Bãsescu, a devenit iritantã prin sfidarea grosolanã a evidenţei: pânã una-alta, nedemnul preşedinte al României a fost trimis acasã de şapte milioane şi jumãtate de români şi nimeni nu a venit cu vreo dovadã cât de cât convingãtoare, care sã arunce mãcar o umbrã de îndoialã asupra acestui sever verdict al electoratului. Bãieţi, dragi prieteni, cheridos companeros, vouã nu vã este puţin ruşine? La cât s-a ridicat simbria voastrã de a trebuit sã… reperaţi onoarea lui Bãsescu Traian, cãlcându-vã în picioare propria onoare? Oricum, ceea ce veţi fi câştigat, eventual, punând coşul pe câţiva mafioţi, aţi pierdut sãptãmâna trecutã, când aţi crezut de cuviinţã sã înghesuiţi în autocare, de prin satele şi cãtunele patriei, aproape douã sute de bãtrâni cu beteşuguri, pentru ce? Pentru a-i aduce ca pe o turmã de ocnaşi la Bucureşti sã declare dacã au votat, cum au votat la referendum etc.. Marea ruşine naţionalã, la cotele cele mai înalte de semnificaţie! Bãsescu o fi auzit sudãlmile milioanelor de români din aceste zile? Exclus, dumnealui era cu Udrea la o bericioaicã, iar diva de ocazie pierdutã îi susura oarece secrete de stat degeaba în urechea ceva mai performantã decât forţa de pãtrundere vizualã a ochiului stâng, sã zicem.
* Aceeaşi vigilentã (nevoie mare!) DNA a propus (şi a obţinut!) arestarea preventivã a lui Hrebenciuc junior, seniorul, uns cu multe alifii, urmând, dupã câte se pare, sã-i calce pe urme. Nu ştim ce vinovãţii teribile apasã pe umerii lui Hrebenciuc junior (probabil aceste vinovãţii sunt reale), dar, având în vedere logica arestãrilor recente din mediul politic, ceva îmi spune cã tânãrul a pãţit pocinogul şi din cauza faptului cã a îndrãznit cândva sã-şi introducã, dacã mã înţelegeţi ce vreau sã spun, interesul sentimental în familia prezidenţialã. E, desigur, doar o bãnuialã, dar legãtura, ce era cât pe-aci sã se finalizeze, acum nişte ani, cu o nuntã, dintre Andrei Hrebenciuc şi Elena Bãsescu, nu mã trimite cu gândul la altceva.
* Aud cã juriul festivalului de poezie „Sensul iubirii”, recent desfãşurat în urbea noastrã, ar fi fost condus de un cetãţean care compara cândva, prin nu ştiu ce publicaţii craiovene, Mehedinţiul (judeţ în care-şi începuse, cu ani în urmã, cariera de profesor) cu un fel de Afganistan. Faptul vorbeşte convingãtor despre modul atât de original în care uitaţii de vreme (în posturi!) diriguitori ai culturii locale înţeleg sã taxeze asemenea afronturi. Dar, pe alt plan, şi despre practicile oneroase, de tip clientelar, ce caracterizeazã relaţiile din interiorul USR şi al filialelor acesteia. Un sincer bravo! Poate vom reveni. Sau poate nu, datã fiind copleşitoarea senzaţie de zãdãrnicie care ne dã târcoale…