Spune-mi ce mi-ai promis ultima oarã!

Altã lunã de promisiuni stã sã înceapã. Este ceva specific probabil poporului român, respectiv alegãtorului, pentru cã tot românul devine alegãtor cândva, de a uita ce i-au promis candidaţii de-a lungul vremurilor. Sau poate cã e o înţelegere mutualã între cel care minte şi cel care e minţit. Şi unul şi celãlalt trateazã ca pe o glumã scrutinul, cunoscând faptul cã nu existã instituţia rãspunderii pentru cel care promite şi nu realizeazã. Aşadar totul pare o farsã, dacã cineva nu ar spune cã principalul mijloc de sancţiune e tot la alegtãtor, respectiv tot prin vot, iar alesul nu mai primeşte un mandat de conducãtor. E totuşi cam lungã perioada de 4 sau de 5 ani, sã aştepţi şi sã priveşti cum se duce totul de râpã de dragul democraţiei. Dar astea-s fisurile democraţiei şi trãieşti cu ele. Oricine are dreptul de a alege şi de a fi ales, dacã a împlinit vârsta legalã şi dacã nu i se ia acest drept, din cauza unor circumstanţe cunoscute de toatã lumea(în urma unei condamnãri sau nu are discernãmânt). De fapt de ce nu ar vota şi cei fãrã discernãmânt, dacã nu existã nicio instituţie concretã a rãspunderii pentru cei aleşi? Ei au discernãmânt când promit lucruri de care sunt siguri cã nu le vor putea înfãptui? Mulţi nici nu cunosc locul unde se aflã instituţia prezidenţialã, nici nu au lecturat bine toate atribuţiile preşedintelui şi aspirã la prima poziţie în stat. Adicã, important e sã fi corect, bun, blând şi cinstit, nu mai e nevoie sã fii un profesionist în treburile ţãrii. De fapt funcţiile i-au şcolit pe toţi politicienii şi au învãţat din mers cum e cu treburile publice. Dupã ce au învãţat şi-au dat seama cã mai întâi de treburile publice vin treburile personale. De aceea avem politicieni extrem de bogaţi. Unii rivalizeazã la avere cu cei din Occident, dacã nu cumva au averi de oameni de afaceri. Nici nu îţi dai seama când au avut timp sã mai semneze hârtii pentru treburile publice, când de fapt ei au fost adânc implicaţi în afaceri.
România nu are o şcoalã politicã, nu are istituţii care sã construiascã politicieni şi profesionişti şi diplomaţie şi alte treburi publice interne. În politica româneascã a fost cum a avut fiecare noroc, pile şi susţinere la un moment dat. Nu au contat studiile, priceperea, nu au fost niciun fel de filtre. Fie cã a fost vorba de un candidat la primãrie comunalã, fie cã a fost vorba de un viitor şef de stat. Franţa, de exemplu, are o şcoalã draconicã pentru funcţionarii publici şi una de inchiziţie pentru înalţii funcţionari publici. Un funcţionar public francez sau înalt funcţionar, mai ales, va fi înmormântat în uniforma de funcţionar. El este dedicat trup şi suflet slujirii statului, indiferent de cine este preşedinte sau de culoare politicã a majoritãţii parlamentare. Ce se întâmpla cu funcţiile de demnitate publicã, funcţiile alese, unde largheţea e mai mare şi pretenţiile mai mici, deşi nu ar trebui sã fie aşa.
Şeful statului nu are prea multe atribuţii, dar are clar câteva care pot decide mersul lucrurilor pe termen mediu. Este vorba de numirea unui premier competent şi bun profesionist în treburile publice şi în economie şi cea de-a doua apanajul politicii externe. Un preşedinte bun şi diplomat ştie sã îşi facã prieteni peste tot, în folosul ţãrii şi sã gãseascã posibilitãţi de a încheia parteneriate şi de a atrage investiţii. În rest, preşedintele nu prea are multe de fãcut, decât sã vegheze la evitarea derapajelor în democraţie, sã fie un factor de echilibru între puterile din stat. Pentru asta, şeful statului trebuie sã se elibereze de ambiţiile şi pasiunile personale şi sã punã osul la treabã, fãrã sã mai aibã treabã de activitãţi politice sau afaceri personale sau de jocuri cu serviciile sau cu justiţia: Legea trebuie sã fie singurul stãpân al şefului statului şi cam atât. Depinde acum cu ce scheleţi vine în dulap viitorul preşedinte şi cât e de şantajabil. Dacã legea e singurul stãpân al viitorului preşedinte, riscul derapajelor sunt minime. Aşadar, o promisiune rezonabilã în campania electoralã ar fi şi aceasta cã viitorul preşedinte va promite ca legea sã fie singurul sãu stãpân: sã nu fie deasupra ei sau sã tragã de ea ca de un elastic.