Preşedinţi ai gãştilor de partid, nu ai României

Am tot încercat sã înţeleg ce aş câştiga eu, ca simplu locuitor al acestei ţãri, dacã îmi dau votul pentru viitorul prezidenţiabil. Ce câştig eu, ce câştigã România în urma votului meu? Îmi fac datoria şi îmi asum responsabilitatea, mi-ar rãspunde politicienii. Corect rãspuns şi cred cã, dacã în ’89 am stat în Piaţã, pentru asta am stat.
Ca de obicei însã, problema mea, poate cã a noastrã, nu coincide cu cea a politicienilor. Ei doresc un preşedinte care fie sã îi stabilizeze la putere, fie sã îi aducã la putere. Eu în schimb, doresc un preşedinte care sã ţinã cont de nevoile României. Ori în momentul de faţã, nici unul dintre ei nu pare sã fie în stare de asta. Împinşi de la spate de gãştile de partid, actualii candidaţi par sã protejeze mai mult anumite grupuri decât interesul naţional.
Dacã ar fi sã îi analizez doar un pic pe fiecare dintre cei trei candidaţi principali, Ponta, Iohannis, Udrea, nici unul nu au manifestat dorinţa interioarã de a ajunge preşedinte. Junele Ponta s-a trezit împins în luptã de propriul partid. Oricât ai fi cãutat în PSD, nimeni nu impunea respectul cuvenit poziţiei de preşedinte. Lideri ori prea mânjiţi, ori fãrã o prea bunã vizibilitate. Ponta, prea tânãr pentru aceastã poziţie, nu a demonstrat prea multe nici ca premier, darãmite ca preşedinte. PSD-ul avea încã resurse umane capabile sã ocupe poziţiile de minştri, oameni pregãtiţi care cunoşteau meserie. În schimb, jocurile de culise ale partidului au adus pe aceste scaune nişte personaje de care nimeni nu a auzit şi care impun respect doar prin denumirea funcţiei, nu prin profesionalism.
Pe de altã parte, primarul Iohannis, într-adevãr pare dintr-un alt film… dar nu unul în stare sã sperie adversarii aşa cum crede el, ci mai degrabã pe noi. Primar de oraş, şef de administraţie localã, abia de un an membru de partid neimplicat în politica mare, cum s-ar spune. Fusese lansat şi pregãtit pentru poziţia de premier dar, datoritã unei rãsturnãri de situaţie, s-a trezit candidat la preşedinţie. Exceptând unele diferenţe de mentalitate între Sibiu şi Severin, pot spune cã tov. Gherghe ar fi fost la fel de potrivit ca Iohannis. Drept dovadã, la europarlamentare sibienii nu şi-au dat voturile cãtre liberalii pe care-i reprezenta primarul lor.
Iar despre doamna Nuţi, ce sã mai vorbim? Dupã ce a jucat leapşa cu Cristian Diaconescu, pupila Bãsescului a fost şi ea aruncatã în lupta pentru prezidenţiale, preşedintele încercând astfel sã îşi asigure un protectorat, poate chiar o poziţie de premier. Nici în cazul ei nu a fost o dorinţã personalã de a candida, ci un calcul politic.
Aşadar, din punctul meu de vedere, a-mi asuma responsabilitatea prin vot, înseamna sã îmi asum responsabilitatea de a alege urmãtoarea echipã care sã fure România. Eu nu vreau sã îmi mai asum acest risc. De ce trebuie sã aleg mereu rãul cel mai mic? Rãul, tot rãu este indiferent cã este mic sau mare.