Ordonanţa şi onoarea reperatã

* Cu nici douã sãptãmâni în urmã, marele bãrbat de stat şi cel mai reprezentativ candidat al Dreptei la prezidenţiale (apud Bãsescu Traian) – de Cristian Diaconescu vorbesc! – lãsa impresia cã a luat de coarne taurul candidaturii independente, dupã ce, cu o mişcare meşterã din şolduri, madam Udrea l-a scos de pe culoar, autoproclamându-se, practic, candidat al PMP la preşedinţia României. Evident, cu acordul manifest al aceluiaşi Bãsescu Traian, sensibil, pare-se, nevoie mare la eternele argumente ale feminitãţii (ştiţi dumneavoastrã, „ochi alunecoşi, inimã zburdalnicã”!). Chestiunea cea mai comicã este cã, dupã ce Udrea a argumentat scoaterea de pe culoar a lui Cristian Diaconescu prin faptul cã acesta ar fi semnat pe „lista celor 322″ de parlamentari care l-au suspendat pe mariner în 2007, transformându-l într-un fel de duşman al poporului, sus-numitul Diaconescu s-a repliat, în urma unei convocãri la Neptun, iar astãzi o susţine „cu toate forţele” sale pe Udrea. Iatã ce onduleuri a ajuns sã facã fostul candidat la şefia PSD, fostul consilier bãsist, fostul candidat bãsisto-independent la preşedinţia României, marele „bãrbat de stat”, dupã reevaluarea recentã a Udrei, Cristian Diaconescu.
* Eu ce sã zic? Nimic altceva decât cã unii dintre foştii colegi social-democraţi ai lui Diaconescu susţineau cã omul este labil psihic, nu puţini alintându-l cu teribila apelaţiune popularã „p…ã plânge”, care ar putea spune multe despre structura afectivã a personajului.
* La sfârşitul sãptãmânii trecute, anumite posturi de televiziune bucureştene (pe unele, chiar îmi este greu sã le mai iau în serios) acreditau ideea cã şi Klaus Iohannis s-ar fi înhãmat la carul tras de (tot felul de) boi al candidaturii Elenei Udrea la preşedinţia României. Cu toate acestea, ideea a început, în cursul recentului week-end, sã prindã un contur din ce în ce mai pregnant. Asta, în timp ce o anumitã propagandã vorbea despre o serie de contacte ale lui Iohannis cu Dan Voiculescu, chiar la sediul Grivco, în urmã cu nişte ani.
* Acum, chiar aşa, sã nu se mai poatã întâlni cineva cu altcineva, dacã, mã rog, împrejurãrile o cer, fãrã sã rişte tot felul de bãnuieli, de supoziţii, cu conotaţii dintre cele mai diverse? Dincolo de toate aceste nedumeriri de bun-simţ, starea de permanentã suspiciune din societatea româneascã este o realitate peste care, din câte observ, nu se poate trece. Iar politicienii autohtoni nu fac nimic pentru a contrazice aceastã percepţie. Problema este alta: dacã Iohannis s-a întâlnit şi cu Dan Voiculescu, şi cu Traian Bãsescu, ce anume ar putea rezulta? Desigur, nimic altceva decât ceva pur… românesc. Şi de datã recentã. Vã daţi seama dacã acelaşi Iohannis s-ar fi întâlnit şi cu Udrea? Ca sã nu mai zic cu Iliescu? Sau cu fostul prieten Antonescu?
* Mare tãmbãlãu, mare, pe tema ordonanţei de urgenţã referitoare la aleşii locali (preşedinţi de consilii judeţene, primari, consilieri locali şi judeţeni)! Vai, vai, vai, ce mai jeturi de revoltã, ce mai reacţii, ce mai intervenţii pe la foruri internaţionale, pe la ambasade şi pe la alte stabilimente, de ziceai cã, în România, cu aceastã ocazie, a crãpat în douã, trei, în câte câţi vrei, planeta moralitãţii politice! În realitate, respectiva ordonanţã, în caz cã va deveni şi aplicabilã, nu va fi altceva decât o oglindã cât se poate de fidelã pusã în faţa aleşilor. Altminteri, fireşte, într-o ţarã care se pretinde guvernatã de legi, ea nu-i decât o aberaţie legislativã. Ce nu am înţeles eu este ce anume se va întâmpla dacã aleşii noştri, dupã ce-şi vor declara opţiunea politicã definitivã în urma termenului de 45 de zile prevãzut de ordonanţã, vor reîncepe circuitul traseistic? Este prevãzutã vreo sancţiune? Sau ordonanţa va fi pusã la naftalinã, pentru a fi scoasã în caz de nevoie cine ştie când, peste câţi ani? Atunci când amãrâta opoziţie de azi va avea nevoie de izvoare de inspiraţie pentru a se pune pe picioare? Dar o mare virtute tot are ordonanţa: le repereazã „onoarea” unora ca Gherghe sau ca Boc.