Voloiac – sate şi biserici

Aşa cum am mai spus, viaţa mea este iremediabil legatã de comuna Voloiac, locul unde m-am nãscut, am crescut şi unde am muncit peste 44 de ani, într-o meserie nobilã pe care am moştenit-o de la strãbunicul meu, învãţãtor al satului Voloiac, cu peste 125 de ani în urmã.
Consider cã am o datorie moralã faţã de înaintaşii mei şi mai ales faţã de locuitorii comunei sã le fac cunoscute toate datele legate de istoria mai veche sau mai nouã a locurilor noastre dragi.
Fac acest lucru cu mult drag şi cu intenţia de a stabilii mai bine un adevãr despre viaţa tumultuoasã a satelor noastre şi de a nu lãsa loc unor interpretãri neadevãrate, venite din partea unor personaje, cãrora nici trecutul şi nici prezentul nu le dã dreptul pentru asemenea consideraţii.
Aşa stând lucrurile şi cunoscând cã cele mai vechi sate ale comunei Voloiac sunt Cotoroaia şi Valea Bunã, care au împlinit de curând 500 de ani de atestare documentarã, continuãm povestirea, spunând cã în imediata apropiere ca vechime, se aflã satul Ruptura, atestat documentar în documentul din 15 iunie 1543, dat la Târgovişte de voievodul Radu Paisie. La 8 ianuarie 1571, satul Ruptura apare menţionat în zapisul de cumpãrãturã al lui Peicul, fiul sârbului din Lubnic (astãzi Lumnic).
Tot în acest document apare şi numele satului Voloiac, în varianta Voluiac, alãturi de alte aşezãri din vecinãtate ca: Lubnic, Peri, Degeraţi ş.a. Putem deci aprecia cã prima atestare documentarã a satului Voloiac, este data de 8 ianuarie 1571, apoi sterile documentare despre acest sat lipsesc, timp de peste 2 secole, când la 8 aprilie 1832, numele satului este menţionat într-un catastih, întocmit în secret de subocârmuitorul Plasu Motru în care se menţiona cã o parte a satului Voloiac se aflã în stãpânirea satrarului Dumitrache Izvoranu şi a vãtafului Iancu Enescu.
Urmãtorul pe lista vechimii, se aflã satul Lacu, atestat documentar pentru prima datã, în vremea domnitorului Mihai Viteazul la 12 august 1596, când acesta întãrea într-un act, paharnicului Lupu şi fiilor sãi, cumpãrãturi în satul Lacu, fãcute de la fiul lui Lãpãdat. Satul mai apare menţionat în anii 1613, 1674 precum şi în memoriile din 1778 ale generalului neamţ von Bauer care a numit satul Lacu drept cãtun al satului Voloiac, dovadã cã era considerat ca un cãtun al satului de centru Voloiac, stã mãrturie un document din 9 martie 1895, de fapt un avertisment scris, dat de învãţãtorul Ion Drãghici, strãbunicul meu, care o atenţiona pe mama elevului Protopopescu D. Dumitru din cãtuna Lac, cã fiul sãu are multe absenţe nemotivate.
Cât priveşte celelalte sate ale comunei Voloiac – Sperleşti, Ţiţirigi şi Voloiecel, menţiunile despre acestea sunt aproape inexistente, doar Sperleşti apare în forma Spârlãşti, într-o jalbã din 19 noiembrie 1824 a lui Ion Ruptureanu din satul Ruptura, în care se plângea caimacanului Craiovei pentru moara mãtuşei sale de pe apa Huşniţei.
Odatã stabilitã atestarea documentarã a satelor comunei, se poate spune cã viaţa oamenilor a început sã freamãte, mai ales în jurul bisericilor şi a şcolilor. De aceea încerc sã detaliez acest aspect, cu multã obiectivitate, prezentând datele cele mai semnificative pentru a fi cunoscute şi apreciate de oamenii locurilor. Dupã informaţiile cunoscute pânã astãzi, cel mai vechi aşezãmânt religios din comunã, pare a fi biserica din satul Lacu, a cãrei apariţie se situeazã în anul 1701 şi care era în mod sigur din lemn, reconstruitã în 1808 şi tot din lemn, renovatã de sãteni în anul 1830, fiind reconstruitã din cãrãmidã în anul 1926. Construcţia se aflã în apropierea casei lui Nae Croitoru, zis Mãsea. În jurul anului 2000, când eram primarul comunei Voloiac, prin grija preotului de atunci şi a sãtenilor, iniţiator fiind Gheorghiţã Ghimiş, astãzi decedat, biserica a fost reabilitatã. Poate modestã ca sumã, a fost şi contribuţia mea personalã, alãturi de cea a sãtenilor precum şi sprijinul Primãriei Voloiac în materiale de construcţii ca: ciment, var, nisip şi scânduri.
Din secolul al XVIII – lea, este atestatã documentar şi biserica din satul Ruptura, care apare în documente sub hramul de Sf. Dumitru în anii 1790, apoi în 1802 şi 1816, fiind construitã prealabil de fraţii cãpitani Tudor şi Dimitrie Matei, de unde şi hramul de Sf. Dumitru. În anul 1882 biserica era din lemn, acoperitã cu tablã şi a primit prin donaţie, fãrã acte, de la Barbu Ruptureanu un teren de 1156 m.p. şi un clopot de bronz.
Biserica din satul Voloiac, dateazã din primul deceniu al secolului al XIX – lea fiind începutã construcţia în anul 1808 de cãtre boierul Mihai Izvoranu, care a donat şi terenul necesar. Dupã moartea acestuia construcţia bisericii s-a terminat, fiind ziditã din cãrãmidã, la 25 septembrie 1810, de cãtre fiii boierului Mihai Izvoranu, şãtrarul Rãducan Izvoranu şi plocovnicul Iancu Mihai Izvoranu. În tinda bisericii este înmormântat în 1836, cunoscutul cãpitan de panduri Iancu Enescu. Este cea mai impunãtoare bisericã din comunã, fiind trecutã dupã primul rãzboi mondial, pe lista monumentelor istorice. Din pãcate, de câţiva ani îi lipseşte crucea aşa cum îi stã bine unui lãcaş de cult ortodox.
Satul Valea Bunã, de la a cãrui atestare documentarã s-au împlinit de curând 500 de ani, are bisericã din lemn din 1816, ctitorul fiind Popa Constantin sau poate fiul acestuia care purta acelaşi nume. În acest lãcaş de cult, au slujit preoţi devotaţi, adevãraţi cunoscãtori ai fenomenului religios, cum ar fi: Miloteanu Enache Dumitru sau Dãescu Dumitru, toţi decedaţi, rude apropiate mie din partea bunicii dupã mamã.
Şi satul Cotoroaia, unul dintre cele mai vechi din comunã, are biserica sa, construitã în anul 1881 din cãrãmidã şi beton.
Dintr-un document al administraţiei locale din 1939, rezultã cã biserica era proprietara unui teren în suprafaţã de 3 ha, provenit de la împroprietãrirea din 1864.
Sub aspectul credinţei, populaţia satelor Voloiacului de astãzi a fost din vechime, creştin ortodoxã şi nu se cunosc informaţii despre alte secte religioase pânã la al II –lea rãzboi mondial. Acestea sunt câteva aspecte care ţin de trecutul mai îndepãrtat sau mai apropiat ce trebuie cunoscut, iar faptele înaintaşilor apreciate şi preţuite.
Cu preţuire,
Prof. Constantin Drãghici