Comuna cu trei piloţi!

Pentru foarte mulţi dintre copii, când sunt mici şi viseazã cu ochii deschişi, unul dintre cele mai plãcute visuri este acela de a deveni pilot de avion când va fi mare.
Probabil cã pentru fiecare copil a fi în înaltul cerului, detaşat de cei de pe pãmânt, este nu numai o plãcere, ci şi o bucurie deosebitã. Îmi imaginez cã pentru ei şi chiar pentru cei mari, pilotul este un om deosebit faţã de ceilalţi, un curajos fãrã margini şi un neînfricat desãvârşit, care poate fi asemãnat cu un înger zburãtor, pe care Dumnezeu îl iubeşte. Toţi suntem conştienţi de acest lucru şi mai ales de faptul cã asemenea oameni sunt foarte rari şi foarte iubiţi şi admiraţi de semenii lor. O vorbã din popor spune cã ne separã pe noi de ei o distanţã ca de la cer la pãmânt. Şi aşa şi este!
Am avut privilegiul şi plãcerea deosebitã sã cunosc trei asemenea oameni, fiindu-le foarte apropiat, iar pentru unul am fost „bãiatul lui cel mare”. Asemenea oameni au fost în Voloiac, s-au nãscut, au crescut şi au învãţat aici, plecând apoi în locuri diferite, dar numele şi faptele le sunt legate de comuna Voloiac, comunã despre care fiecare dintre noi ştie câte ceva.
Când am spus cã am fost foarte apropiat de ei, m-am referit în special la primul dintre ei, care a fost tatãl meu, pe numele lui întreg Constantin Drãghici, apropiaţii spunându-i „Ticã”. Acelaşi nume îl port şi eu cu mândrie, numai cã apelativul meu este „Ticuţã”.
Zilele acestea ar fi trecut cu câteva luni peste 90 de ani, dar ultimul lui zbor spre ceruri s-a petrecut mai devreme. S-a nãscut pe 10 ianuarie 1924 în Voloiac, ca primul bãiat al învãţãtorului Constantin Drãghici I, şi dupã absolvirea celor şase clase primare (cum era pe atunci), clasându-se primul între cei 30 de elevi, a absolvit liceul, iar în anul 1941, la doar 17 ani, a urmat Şcoala civilã de piloţi de aviaţie, pe care a absolvit-o în 1942, fiind al 10-lea dintre cei 46 de cursanţi. Imediat a urmat Şcoala de aviatori adjutanţi, absolvitã în 1944, devenind aviator stagiar adjutant.
Toate acestea s-au petrecut în perioada celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, la care a participat ca pilot de vânãtoare, fãcând parte din Flotila 2 Vânãtoare, zburând mai întâi pe IAR 80, apoi pe cunoscutul Messerschmitt 109 G, participând în august 1944 pe front, ca pilot de vânãtoare, continuându-şi apoi activitatea pânã în septembrie 1949, când a trecut în rezervã, eu având atunci cu puţin peste doi anişori. Acum îmi dau seama cã a dovedit acelaşi curaj ca şi tatãl sãu, Constantin Drãghici, care a participat activ pe front în timpul Rãzboaielor Balcanice din 1912-1913 şi în Primul Rãzboi Mondial din 1916-1919.
Aş vrea ca cititorii sã înţeleagã cã am vorbit mai mult despre primul pilot din comunã, pentru cã a fost tatãl meu, cel cãruia îi port cu mândrie numele, la fel ca pe cel al bunicului, cãruia i-am „furat” meseria de dascãl.
Cel de-al doilea pilot al comunei Voloiac se numeşte Jenicã Nicolaescu, astãzi comandor în rezervã, originar din satul Lac, comuna Voloiac, stabilit acum în Buzãu împreunã cu familia, foarte aproape de aerodromul Boboc, loc drag lui din perioada cât a fost pilot activ.
L-am cunoscut în primãvara anului 2007 şi mai târziu la Primãria Voloiac unde, primar fiind, am discutat mai mult, fiind un interlocutor deosebit. L-am sprijinit conform Legilor Fondului Funciar sã intre în posesia terenurilor agricole ale pãrinţilor sãi. Mulţumit de discuţiile purtate, dar mai ales de revederea, dupã ani, a locurilor natale, mi-a dãruit, cu dedicaţie, o carte al cãrei autor este şi care se intituleazã Misiunea „Sirius”. Cartea a apãrut în anul 2006 la Buzãu şi relateazã povestea unei prime misiuni a armatei române executatã peste hotare dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Este vorba despre organizarea şi desfãşurarea misiunii „Sirius”, începând cu anii 1979/1980 în Angola, de cãtre militarii români constituiţi într-un grup de 150 piloţi, printre care se afla şi Jenicã Nicolaescu, atunci maior, pilot locţiitor de zbor.
Grupul „Sirius” s-a constituit pe aserodromul Boboc din Buzãu şi a realizat instruirea rapidã şi pregãtirea tinerilor angolezi pentru zbor. Au format o adevãratã şcoalã de piloţi în Angola, la Negage, pe care au frecventat-o multe generaţii de angolezi. Misiunea românilor s-a încheiat la finele anului 1982, gãsindu-l pe Jenicã Nicolaescu cu gradul de comandor, comandant de escadrilã. S-a pensionat ulterior, fiind astãzi un om împlinit, rãmânând un om al comunei Voloiac, pe meleagurile cãreia a copilãrit şi care-i vor fi dragi totdeauna.
Am ajuns la cel de-al treilea pilot nãscut şi crescut pe plaiurile comunei Voloiac, în satul Ruptura, ca fiu adoptiv al familiei Emil Drãghici. Se numeşte Florea Drãghici, apropiaţii şi cunoscuţii alintându-l Florinel, nãscut în anul 1961, care este şi acum activ, la cei peste 50 de ani, fiind în prezent comandantul Centrului de cercetãri şi încercãri în zbor din Craiova. Am fost şi sunt foarte apropiat de el, profesor diriginte în clasele de gimnaziu de la Şcoala Ruptura, comuna Voloiac, l-am înţeles mai mult ca alţii, el fiind o fire zglobie, neconvenţionalã, dar foarte inteligent.
Aşa se face cã dupã clasele gimnaziale, a urmat cursurile Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Alba-Iulia, pe care le-a absolvit în anul 1980. Şi pentru cã am amintit de Alba-Iulia, nu pot sã nu remarc o coincidenţã aproape desãvâşitã. Tot la Liceul Militar „Mihai Viteazul” din Alba-Iulia a învãţat şi fiul meu cel mare, Silviu Drãghici, plecat tot de la Şcoala Voloiac, liceu pe care l-a absolvit în 1993 ca şef de promoţie.
Trecând la pilotul Florea Drãghici, amintesc cã dupã Liceul Militar a absolvit în anul 1984, ca şef de promoţie, Şcoala de ofiţeri de aviaţie de la Boboc, judeţul Buzãu. Iar o coincidenţã, sau nu, aici l-a avut ca instructor de zbor pe Jenicã Nicolaescu, tot din Voloiac. Dupã ce a devenit pilot a zburat pe mai tot felul de avioane: MIG15, IAR93, avion de luptã românesc, supersonicul MIG21, IAR99 standard şi avionul Şoim de testare operaţionalã.
Apoi a continuat sã zboare devenind şi el instructor de zbor şi unul chiar foarte iscusit şi apreciat.
În septembrie 2004, pilotul instructor de zbor Florea Drãghici a fost angrenat într-un accident aviatic foarte mediatizat la acea vreme. Se afla cu avionul la peste 100 de metri înãlţime, dupã decolarea de pe aerodromul Ianca din Brãila, şi o defeciune la motor a fãcut iminentã prãbuşirea. La bord avea un elev practicant, unul foarte drag lui, cãruia i-a ordonat de 3 ori sã se catapulteze, ca sã-şi salveze viaţa, numai cã acesta foarte hotãrât şi convingãtor a refuzat, spunând cã, dacã va fi sã moarã, atunci sã moarã amândoi.
Auzind acestea, pilotul Drãghici i-a spus elevului sã se culce pe burtã şi sã aibã încredere. Atunci, cu un efort şi curaj nebun, dar şi pricepere, a reuşit sã aducã avionul la sol, elevul scãpând aproape neatins, iar el doar cu câteva leziuni costale. Pentru aceastã ispravã a fost decorat şi premiat aducându-i-se mulţumiri şi aprecieri deopotrivã.
Au urmat apoi ore de zbor pe avioanele AH26 şi AH30, ambele de transport, pe ultimul zburând şi în prezent. Trebuie sã amintesc cã ulterior Şcolii de aviaţie, cu multã muncã şi râvnã, a mai absolvit: Facultatea de Ştiinţe Economice din Craiova, Academia de Înalte Studii de Apãrare şi Colegiul de Rãzboi din Bucureşti (post universitar). Este comandor încã din anul 2002, apoi comandant de escadrilã de vânãtoare, Şeful Aviaţiei de la Boboc în 2003-2005, având peste 1500 ore de zbor.
Aceasta este povestea sumarã a celor trei piloţi din Voloiac, nãscuţi şi crescuţi în aceastã aşezare ruralã, despre care trebuie sã ştim, sã-i cunoaştem şi sã-i apreciem deopotrivã.
Aş dori sã amintesc cã în luna august a acestui an se împlinesc 70 de ani de când pilotul Constantin Drãghici, tatãl meu, şi-a apãrat graniţele patriei din înaltul cerului în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Şi, când mã gândesc cã avea doar 20 de ani, recunoştinţa şi preţuirea vor fi veşnice!
Sunt convins cã de acolo din înaltul cerului, unde se odihneşte, mã aude şi mã vede, se uitã mulţumit la cel mai mare dintre cei patru nepoţi care l-au condus pe ultimul drum, Silviu Drãghici, absolvent al Academiei Tehnice Militare, specializarea rachete, astãzi mr. ing. drd.
Un gând pios celui plecat dintre noi, multã dragoste şi profund respect celor doi piloţi în viaţã!
Cu adâncã plecãciune,
Prof. Constantin Drãghici