O fuziune cât o fâsiune

*BRASIL 2014. FIFA WORLD CUP. De la ultima noastrã întâlnire, în Ţara Cafelei, a flamengo-ului, a fotbalului servit pe pâine de câte ori pe zi vrei, în fine, în Brazilia anului de graţie 2014, s-au petrecut o serie de evenimente care, în lipsa sporului de valoare aşteptat din partea competitoarelor, ţin la un nivel destul de ridicat interesul pentru Turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal, ediţia 2014. Cu douã-trei excepţii (Olanda, Germania, Franţa, parţial Argentina), marile aspirante la titlul suprem au decepţionat. Unele nu au trecut de grupe şi au plecat acasã cu coada mândriei între picioare (Italia, Spania, Anglia, Portugalia), altele (mult titrata Brazilie, de pildã) se zbat în cea mai cruntã mediocritate şi aşteaptã milã şi înţelegere de la arbitri, aşa cum s-a întâmplat în meciul din optimi cu Chile. Numai cã, în meciul cu pricina, tovarãşul fluieraş s-a arãtat absolut insensibil la tânguielile penibile ale lui Neymar et co.. Noroc cu loteria loviturilor de departajare, când zeiţa Fortuna a crezut de cuviinţã sã le dea o copitã mãgãreascã merituoşilor jucãtori chilieni, altfel Brazilia ar fi luat, literalmente, foc. Numai cã acest deznodãmânt pare doar amânat, dacã avem în vedere calitatea lamentabilã a jocului echipei cariocas. Sã asistãm la un Mondial al out-side-rilor? Felul în care s-au prezentat pânã acum Chile, Columbia, Mexic, Belgia sau chiar Nigeria ne face sã credem cã da.
* Dar, orice s-ar spune, un turneu final de campionat mondial fãrã eternele protagoniste Spania, Italia, Anglia sau Portugalia parcã nu are sare şi piper. Cine este, însã, de vinã cã, pentru anumite vedete, stimulentele de la mondiale sunt mult sub nivelul salariilor pe care respectivele vedete le primesc sãptãmânal de la cluburi precum Manchester United, Real Madrid, F.C. Barcelona sau Juventus Torino? De aici, intrãm, însã, într-o altã zonã, oarecum inefabilã, a discuţiei. Poate altã datã vom gãsi prilejul mai potrivit pentru a o continua. De pildã, la toamnã, când debuteazã preliminariile pentru Euro 2016…
* Congresul PNL a încercat sã dea o notã de onorabilitate întoarcerii absolut neaşteptate a macazului cãtre zona popularilor europeni, lãsându-i pe partenerii liberali europeni (care-i susţinuserã în campania electoralã) cu ochii-n soare. Pãi cu cine credeau aceştia cã se pun? Te pui cu te-ncurci? De departe, însã, cea mai jenibilã figurã (dacã mã pot exprima astfel) a fãcut-o Crin Antonescu. Cel care nu a ratat ocazia de a se mai… întoarce o datã, intrând din nou în competiţia pentru prezidenţiale, dupã ce declarase, cu vreo douã luni în urmã, cã nu va mai candida. Problema e cã, de data asta, rãzgândindu-se, Crinel i-a stricat ploile lui Klaus Iohannis, noul lider maximo al liberalilor.
* Apropo de Klausicã ãsta! Vãzându-se cãlare pe fostul partid al Brãtienilor şi dorind, probabil, sã-şi forţeze norocul (sau, mai ştii, sã-i dea nişte semnale… liniştitoare lui Bãsescu Traian), el s-a dus la tribunã şi a anunţat marţial cã PDL a fost de acord ca, dupã fuziune, partidul rezultat sã se numeascã PNL. Atâta doar cã reacţiile celor din PDL (Blaga, Predoiu ş.a.) aratã altceva. Semn cã fuziunea anunţatã şi promisã începe sã semene, din ce în ce mai mult, cu o… fâsiune.
* Deja, dihonia a intrat vânjos în formaţiunea liberalã, grupãrile formate acuzându-se, tãios şi zgomotos, de trãdare. Ceva în sensul replicii caragialene „trãdare sã fie dacã o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi.”. Nu puţini fruntaşi liberali vorbesc despre congres, la doar douã zile de la încheierea acestuia, ca despre „o piesã de prost gust” sau ca despre „o patã neagrã în istoria liberalismului românesc”. Alţii aratã cu degetul, acuzator, cãtre „trãdãtorul” Tãriceanu, pe motiv cã ar vrea sã aducã partidul Brãtienilor la remorca PSD. Sigur, pentru un ochi ce vrea sã rãmânã neutru, pe cât posibil obiectiv, e greu sã distingã, în aceste condiţii, cum ar fi mai bine pentru liberali, sã meargã la remorca PSD sau la cea a lui Traian Bãsescu? Grea dilemã, din care, vorba lui Farfuridi, aproape cã nu putem ieşi. În sfârşit, asta nu este problema noastrã şi, cine ştie, poate cã liberalii vor redescoperi, într-un târziu, sensul mai adânc al dictonului despre care ei spun cã i-a cãlãuzit în istorie: „Prin noi înşine!”.
* Parlamentul României i-a cerut preşedintelui Traian Bãsescu demisia de onoare din funcţie, ca urmare a scandalului în care este implicat frãţiorul sãu cu interlopii din clanul Bercea. Evident, toţi vrem ca matrozul sã se ducã acolo de unde a venit, dar, din pãcate, demersul Parlamentului este o ilustrare perfectã a teoriei formelor fãrã fond, din moment ce Bãsescu declarase deja cã nu are de gând sã demisioneze, mai ales la solicitarea Parlamentului, şi cã îşi va duce pânã la capãt mandatul. Şi apoi, de unde atâta onoare la Bãsescu pentru o biatã demisie de… onoare?