MODELUL CÃLINESCIAN de Eugen Mãicãneanu

G.Cãlinescu, 115 ani de la naştere
La 19 iunie 2014, se împlinesc 115 ani de la naşterea lui G. Cãlinescu. Lui Al. Piru îi plãcea sã reaminteascã, ori de câte ori avea prilejul, cã, fie cã se recunoaşte, fie cã nu, critica şi istoria literarã româneascã de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial derivã din G. Cãlinescu. Dincolo de aerul ei de butadã, aceastã sentinţã avea, indiscutabil, sâmburele ei consistent de adevãr. În momentul încheierii ultimei conflagraţii mondiale, prestigiul intelectual al lui G. Cãlinescu nu avea echivalent în România – şi asta nu doar prin raportare la domeniul criticii şi istoriei literare. E. Lovinescu murise în 1943, însã, oricum, influenţa sa asupra vieţii literare româneşti cunoscuse o scãdere gradualã începând din a doua jumãtate a deceniului precedent. Pompiliu Constantinescu, discipol eminent al criticului de la Sburãtorul şi coleg de generaţie cu G. Cãlinescu, avea sã treacã şi el la cele veşnice în 1946. Dintre ceilalţi colegi de generaţie, semnificativã pãrea doar activitatea lui Tudor Vianu (care publicase, în 1941, excelenta sa Arta prozatorilor români şi, în 1944, redactase capitolul despre Junimea pentru Istoria literaturii române moderne, conceputã împreunã cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, la rândul lor colegi de generaţie ai lui G. Cãlinescu) şi Mihai Ralea.
Altminteri, generaţia de critici nãscuţi în jurul anului 1900 pãrea destul de eterogenã (lovinescieni, universitari, independenţi) şi faptul avea sã se observe mai bine în anii urmãtori. Unii s-au „pierdut” definitiv, alţii – temporar, din cauza conjuncturii social-politice. Sigur, prestigiul lui G. Cãlinescu n-a crescut datoritã acestor circumstanţe literare, aparent favorizante, ci constant, începând de la debutul din 1932 cu Viaţa lui Mihai Eminescu şi culminând în 1941 cu apariţia Istoriei literaturii române de la origini pânã în prezent. Atât succesul de public, cât şi campania furibundã desfãşuratã împotriva acestei capodopere au sporit popularitatea autorului. Am zice, în proporţii egale. Pe de altã parte, G. Cãlinescu devenise profesor şi şef al Catedrei de Istoria Literaturii Române de la Facultatea de Litere a Universitãţii din Bucureşti, iar audienţa cursurilor sale atinsese cote impresionante. Îndepãrtarea abuzivã (ordonatã politic) de la catedrã din 1949 n-a fãcut decât sã-l transforme pe Cãlinescu într-un mit. Ceea ce s-a întâmplat dupã acest complot mizer este bine cunoscut. La Universitate, locul lui Cãlinescu şi al asistenţilor sãi (Al. Piru, Adrian Marino, Dinu Pillat) a fost luat de o echipã de marionete îndoctrinate, profesorului încredinţându-i-se misiunea de a organiza un institut de teorie literarã şi folclor. Al. Piru şi Adrian Marino (ca şi Dinu Pillat, de altfel) au avut o vreme de pãtimit şi din alte motive, iar la noul Institut de Teorie Literarã şi Folclor G. Cãlinescu îşi exersa vocaţia didacticã, pregãtind o mânã de tineri pentru munca de cercetare istorico-literarã. Deşi exilat la Institut, îndepãrtat de la rosturile lui esenţiale de la Universitate, G. Cãlinescu a rãmas, pe tot parcursul deceniului 1950-1960, criticul de referinţã al literaturii române şi mentorul celei mai tinere generaţii de istorici şi cercetãtori aduşi de el la Institutul de Teorie Literarã şi Folclor. „Grupul cãlinescian” se reface în bunã mãsurã în cea de-a doua jumãtate a anilor 50, odatã cu revenirea în viaţa literarã, dupã o perioadã de interdicţie de a publica, a doi proeminenţi discipoli ai maestrului – Al. Piru şi Adrian Marino. Ambii îşi trecuserã doctoratul în 1947, Al. Piru cu studiul Opera lui Garabet Ibrãileanu, iar Adrian Marino cu monografia Viaţa lui Alexandru Macedonski, ambele esenţiale. La revenire, Adrian Marino şi-a putut publica, în 1966 şi 1967, douã cãrţi (teza de doctorat şi Opera lui Alexandru Macedonski) în timp ce Al. Piru şi-a „adunat paginile de criticã literarã de dupã rãzboi” (Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pânã azi, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 534) în volumul Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, apãrut în 1968. Atât Piru, cât şi Marino au fost consideraţi, în mai toate sintezele elaborate pânã azi, drept continuatorii cei mai autorizaţi ai moştenirii spirituale a lui G. Cãlinescu, cãlinescieni prin excelenţã, primul mergând pe linia întocmirii de monografii, de istorii literare şi sinteze critice (Literatura românã veche, Literatura românã premodernã, Poezia româneascã contemporanã 1950-1975), cel de-al doilea confirmând înclinarea cãtre eseul teoretic, de „larg excurs intelectual”, sesizatã, încã de la debutul acestuia, de G. Cãlinescu (Dicţionar de idei literare, Modern, modernism, modernitate, Critica ideilor literare, Hermeneutica ideii de literaturã, Hermeneutica lui Mircea Eliade etc.).
Mai departe, posteritatea lui G. Cãlinescu nu se mai menţine într-o filiaţie la fel de clarã, noile generaţii de critici încercând sã afişeze fie o altfel de descendenţã spiritualã, un alt model, fie, pur şi simplu, independenţa cea mai netã. Întâi de toate, dintre criticii din aceeaşi generaţie cu Al. Piru şi Adrian Marino, fãrã a fi neapãrat discipoli cãlinescieni, se apropie de Cãlinescu prin metode şi sistem referenţial Ovid S. Crohmãlniceanu, cu unele contaminãri lovinesciene totuşi, dar şi cu deschidere spre metodele noi (Literatura românã între cele douã rãzboaie mondiale, Literatura românã şi expresionismul, 5 prozatori în 5 feluri de lecturã) şi, cu toate cã provine din Cercul Literar de la Sibiu, Ion Negoiţescu, fin eseist, poet şi critic cu intuiţie (Scriitori români moderni, Poezia lui Eminescu).
Apropiaţi ca vârstã de primii cãlinescieni, Mircea Zaciu şi Dumitru Micu (ambii nãscuţi în 1928) se disting, primul, prin preocuparea pentru fenomenul estetic şi fineţea analiticã (Masca geniului, Ordinea şi aventura, Glosse), iar cel de-al doilea, prin câteva sinteze (Romanul românesc contemporan ş.a.) şi o monografie (G. Cãlinescu între Apollo şi Dionysos).
Anii ‘60 şi începutul anilor ‘70 aduc lansarea unei pleiade strãlucite de critici. Diferiţi ca stil şi metodã, ei au ca numitor comun raportarea la G. Cãlinescu, la opera şi gândirea criticã a acestuia. Nu de puţine ori, ei recurg (savuros) la tentative de delimitare de G. Cãlinescu, tentative care, teoretic vorbind, le şi reuşesc uneori. Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, G. Dimisianu, Mircea Martin „se îndepãrteazã” de Cãlinescu, fiecare în felul sãu, dar, de fiecare datã, ei îşi descoperã noi şi surprinzãtoare afinitãţi cu autorul Istoriei literaturii române de la origini pânã în prezent. Eugen Simion, considerat de Al. Piru „criticul cel mai penetrant analitic al literaturii române actuale”, dupã debutul cu Proza lui Eminescu (1964), pare sã-şi aşeze destinul, devenirea sub semnul lui E. Lovinescu (E. Lovinescu, Scepticul mântuit, 1971, tezã de doctorat). Cãrţile sale ulterioare (Scriitori români de azi, vol. I-IV) confirmã doar parţial impresia. Lipsit, ca şi G. Cãlinescu, de prejudecãţi în faţa metodelor în criticã, Eugen Simion este convins cã judecata de valoare şi argumentarea analiticã a acesteia rãmân esenţiale. Eleganţa stilului, ironia finã, asociaţiile subtile, predilecţia cãtre metafora criticã, sunt tot atâtea semne cã Eugen Simion face parte din aceeaşi familie de spirite cu G. Cãlinescu. Cu Nicolae Manolescu lucrurile stau întrucâtva identic. Şi el, prin debutul cu Lecturi infidele, are ambiţia de a impune puncte de vedere noi, îndeosebi prin raportarea la G. Cãlinescu. De Cãlinescu îl apropie, aproape fatal, stilul, temerar pe cât de elegant, epurat de locuri comune (Metamorfozele poeziei, contradicţia lui Maiorescu – tezã de doctorat, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc şi chiar un proiect deja concretizat de Istoria literaturii române).
Şi Mihai Ungheanu debuteazã, oarecum, sub semnul lui E. Lovinescu, considerând cã orice nouã lecturã înseamnã o nouã abordare, schimbarea perspectivei analitice, revizuirea unor opinii mai vechi (Pãdurea de simboluri, Lecturi şi rocade, Arhipelag de semne). Ungheanu îl „redescoperã” pe Cãlinescu abia când are revelaţia profunzimii capitolului final din Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent, Specificul naţional, devenind ulterior unul dintre promotorii cei mai credibili ai acestei direcţii în literatura românã. El este şi autorul excelentului prim studiu monografic despre Marin Preda (Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, 1973), a cãrui a doua ediţie, revãzutã şi adãugitã, a vãzut lumina tiparului în 2002.
Inevitabili cãlinescieni sunt (sau mãcar par) eseiştii, indiferent de formaţia şi de vârsta lor, şi comparatiştii. Nicolae Balotã (Lupta cu absurdul, De la Ion la Ioanide, Universul Prozei, Arte poetice ale secolului XX, Opera lui Tudor Arghezi) e profund, „febril şi speculativ”3( Idem, ibidem, p. 550), evidenţiind o culturã literarã şi filozoficã vastã; Alexandru Balaci (Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian, Dante Alighieri, Francesco Petrarca etc.) este cel mai bun italienist român, autor de monografii şi eseuri apreciate în toatã lumea romanicã; Zoe Dumitrescu Buşulenga (monografiile Ion Creangã şi Mihai Eminescu, Eminescu – culturã şi creaţie, numeroase studii comparatiste) – o cãlinescianã sub aspectul abordãrii biografice şi tematice a clasicilor români din perioada Junimii; Romul Munteanu, un comparatist de calibru, care a trecut de la problemele iluminismului românesc şi european la chestiunile legate de noile tehnici ale romanului (Noul roman francez. Preludii la o poeticã a antiromanului) şi ale criticii europene (Metamorfozele criticii europene moderne). Critica universitarã, cu tenta ei „scientistã”, pare mai puţin atinsã de cãlinescianism. E un paradox doar aparent, însã, şi în acest domeniu existã un Eugen Todoran, care reactualizeazã cu excelente rezultate clasicii (Eminescu, Secţiuni literare, Maiorescu), un Constantin Ciopraga, cu câteva solide monografii şi eseuri (Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat Bengescu, Calistrat Hogaş, Personalitatea literaturii române etc.), un Dim. Pãcurariu, cu studii fundamentale despre clasicismul şi romantismul românesc (Clasicismul românesc, Clasicism şi romantism etc.), un George Munteanu, autor de solide studii de criticã şi istorie literarã (Sub semnul lui Aristarc, Hyperion. Viaţa lui Eminescu etc.), un Pompiliu Marcea, autor al unor excelente studii sadoveniene (Lumea lui Sadoveanu, Umanitatea Sadovenianã de la A la Z). Cãlinescieni, nu atât prin formulã sau formaţie, cât prin temeritatea explorãrii unor zone noi, sub raportul metodelor şi semnificaţiilor, ne apar Mihai Zamfir (Proza poeticã româneascã în secolul al XIX-lea, Imaginea ascunsã. Structura narativã a romanului Proustian), Eugen Negrici (Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Expresivitatea involuntarã, Figura spiritului creator etc.), Ion Constantinescu (Caragiale şi începuturile teatrului modern european, Moştenirea modernilor etc.), Livius Ciocârlie (Negru şi alb. De la simbolul romantic la textul modern), toţi debutând sau afirmându-se dupã 1970 şi înţelegând un adevãr cu valoare de axiomã: metodele, ca şi modelele, se schimbã, critica însã trebuie sã rãmânã spre a-şi îndeplini funcţia ei primordialã, aceea de a afirma valori. Oricât ar fi de subtilã şi de sofisticatã, o metodã nu are cum sã transforme în capodoperã un eşec literar.