Ce va înţelege A. Duicu din tot ce i se întâmplã?

* Judeţ amãrât, nebãgat în seamã ani de zile, campion la înapoiere economicã şi şomaj, Mehedinţiul ţine, de vreo sãptãmânã, capul de afiş al „reprezentaţiilor” media la nivel naţional, dupã ce preşedintele Consiliului Judeţean, Adrian Duicu, şi şeful Poliţiei judeţene, Ştefan Ponea, împreunã cu un grup de funcţionari din administraţia publicã localã au fost luaţi pe sus de mascaţi şi duşi la audieri la DNA Bucureşti. Capete de acuzare – vreo şapte, rezumabile în zona corupţiei, a traficului de influenţã. Cele mai multe dintre faptele incriminate şi menţionate în comunicatele DNA nu erau tocmai necunoscute mehedinţeanului de rând. Ele fãcuserã, în timp, obiectul analizelor sau al semnalelor de alarmã din acea zonã a presei locale care a ţinut sã nu-şi permitã dulcea şi lucrativa condiţie a aservirii. Evident, cu asumarea consecinţelor de rigoare – presiuni, hãrţuiri, procese etc. Dar cine sã ia în seamã „cârcotelile” unor – nu-i aşa? – rãtãciţi de turmã?
* Acum, dintr-o datã, presa bucureşteanã (ziare, radiouri, televiziuni), parcã trezitã dintr-un „somn de moarte”, dã senzaţia a-şi fi redescoperit obiectul muncii şi oferã populaţiunii rãvãşite de indignare, într-o ambianţã de quasi- delirium tremens, titluri apocaliptice despre „mafia”, despre „caracatiţa” din Mehedinţi, în timp ce pe micile ecrane se succed canonic aceleaşi imagini cu Duicu şi Ponea urcaţi în dube cu cãtuşele la mâini. Dacã ai intra într-o discuţie cu toţi revoltaţii şi principialii ãştia de la centru, ai vedea cã, de fapt, ei habar n-au unde e Mehedinţiul pe hartã, mulţi confundându-l cu judeţul vecin, Caraş-Severin.
* În sfârşit, asta e altã discuţie. Dar trebuie sã admiteţi şi dumneavoastrã, stimaţi cititori, cã o mai cumplitã senzaţie vomitivã decât sã vezi, labeunuteve, un recipient de osânzã atacându-l pe Adrian Duicu din toate poziţiile, într-un moment când omul era cãzut, dupã ce acelaşi Duicu îl ţinuse un an şi mai bine la televiziunea proprie în chip de „mare analist”, pe casã, masã, bãuturã moca şi bani cât cuprinde, cu greu se mai poate imagina.
* Am zis „mare analist”?! Aiurea! Bãlosul ãsta complexat venea pe la Severin doar-doar l-o bãga în seamã vreo damã mai de Doamne-ajutã, eventual cititoare amatoare de prompter, pe care s-o „iniţieze” el, slãninosul guru, în presa, chipurile, de anvergurã! Acum, gura târgului vorbeşte cã unsurosul cu pricina ţipã pe la colţuri cã Duicu i-ar fi rãmas dator cu trei-patru mii de euro şi cu enşpe sticle de vizichi. Noi credem cã e o glumã proastã, dar, la caracterul etalat de individ, poţi sã ştii?!
* Duicu, Ponea şi compania au primit mandat de arest preventiv pentru 30 de zile. Pânã când se vor lãmuri lucrurile în legãturã cu vinovãţia/nevinovãţia lor, fireşte cã orice comentariu pe aceastã temã devine superfluu, redundant. Ceea ce rãmâne, dincolo de toate aceste aspecte, este apãsãtoarea senzaţie de inconfort pe care orice mehedinţean a resimţit-o vãzând cã şeful judeţului sãu este vânat, urmãrit, înghesuit în dube de mascaţi, ca orice infractor. Peste imaginile cu Duicu în cãtuşe, împins de mascaţi în dubele lor sordide, cu greu se poate trece.
* Nu pot sã ştiu dacã Adrian Duicu va înţelege ceea ce trebuie înţeles din ceea ce i s-a întâmplat, indiferent dacã va fi sau nu gãsit vinovat. În ceea ce mã priveşte, ca om care nu-i este nici prieten, nici adversar, am atras atenţia, de la bun început, cã tendinţele al cãror prizonier este nu sunt deloc sãnãtoase. Este vorba de tendinţele autoritariste, dictatoriale, prin care a încercat (şi în bunã mãsurã a reuşit) sã înãbuşe în acest judeţ orice urmã de opoziţie. Din politicã, din presã, din ceea ce a mai rãmas din societatea civilã. Drept este cã a şi fost încurajat în aceastã direcţie de anturajul sãu. Mai apropiat sau mai îndepãrtat. Lui Adrian Duicu i s-a creat sentimentul cã este omul indispensabil, providenţial, Dumnezeul acestui judeţ. Nu vreau sã intru în amãnunte, cunoscãtorii ştiu bine ceea ce vreau sã spun. Dacã Adrian Duicu va realiza adevãrul elementar cã nimeni nu este eternizat de o funcţie, fie ea şi datã de popor, sau cã, de exemplu, o femeie de serviciu poate fi, totuşi, angajatã fãrã acordul lui, atunci existã toate premisele salvãrii sale morale. Altminteri – repet, dincolo de vinovãţia sau de nevinovãţia sa – dumnealui va privi toatã viaţa duşmãnos-bãnuitor în jurul sãu, întrebându-se, fãrã a avea, probabil, şansa rãspunsului, cine i-a fãcut-o, cine i-a… copt-o. De fapt, rãspunsul, prieteni, este nu „vânare de vânt”, ci cã şi-a fãcut-o singur. Din motivele arãtate mai sus, apoi, cine ştie, din inocenţã, din ignoranţã, dintr-o prea mare încredere în posibilitãţile proprii, din lãcomie, din credit supradimensionat acordat anturajului obedient şi interesat, dintr- o mulţime de alte motive mãrunte, trecute, vai, mult prea repede cu vederea…