TOTEMELE DIN ŢARA COŞUŞTEI

Ţara Coşuştei, ţinutul mirific, aflat la confluenţa dintre real şi euforic, prilejuieşte autorului Titu Dinuţ (în volumul „Toteme din Ţara Coşuştei”, apãrut sub auspiciile prestigioasei edituri „Ramuri” din Craiova, în vara anului 2013), sã ctitoreascã o catedralã de cuvinte, cinstind memoria locurilor sale natale.
Deşi creator de poezie modernã, înscrisã – cum spunea academicianul Mihai Cimpoi – „într-un spectacol fantasmagoric, nãucitor, debordant, realizat cu o cutezanţã a sfidãrii limitei într-o formulã manierist-barochizantã”, poetul apeleazã de astã datã la instrumentele poeziei clasice, fiindcã „Titu Dinuţ este un liric genuin care poate atinge coardele cele mai fine, cele mai tremurãtoare”, conform criticului literar citat.
Nucleul versurilor îl constituie de astã datã satul tradiţional, în care ninge floarea de salcâm: „Ninge şi plouã cu sufletele noastre./ Salcâmii albi duc vântul la oblânc./ Genunchii frânţi în umbra rugãciunii / Sunt cumpene-nsetate de adânc” („Ningea cu floare de salcâm”). Este o strãveche vatrã de olari neaoşi, unde veşnicia-i la ea acasã:
„Dãinuie urciorul din Şişeşti,/ Purtându-şi zestrea de luminã / Cãtre ştiubeiele Gârdoii,/ Aflând Coşuştei rãdãcinã./ El este jimbla sfântã din altar,/ Vodã veghind moşia noastrã,/ Leacul de sete prin milenii,/ Cuibar de dragoste mãiastrã.” („Urciorul din Şişeşti”). Aici „Întoarcem brazda-n humã şi-n soroc,/ Urzim iubiri de ochi cãprui,/ Ne închinãm la soare şi la lunã,/ Dar nu stãm în genunchi în faţa nimãnui.”(„Coşuşteni”).
Cu „Baladã coşuşteanã” revenim în lumea copilãriei cu cãprioare, cu fâneţe de cosit şi codri adânci ai Rimbaudului nostru moldovean, Nicolae Labiş. Este o invitaţie impresionantã prin forţa evocãrii şi sãlbatica prospeţime: „ – Scoalã, mârzac trândav şi limpezeşte-ţi faţa, / Livada ne aşteaptã sã-i ştircuim fâneaţa, / Iar de te mişti ca fumul stârcit pe sub cãldare, / O sã te spurce cucul şi-o sã te-nţepui în soare!” Tonalitatea jucãuşã, jovialã, cu care ne obişnuieşte iniţial poemul, capãtã note grave, tragice, într-un final neprevãzut. Eroii poartã nume neaoşe româneşti (Mircea, Firuţa, Vlad), ca şi toponimele în care se mişcã ( Plopişul lui Nãmete, Crovul Morii, Cracul cu Mohor, Merii lui Niţã Radu ). Limbajul viu, presãrat cu expresii alese, cu locuţiuni şi regionalisme savuroase, dau o notã aparte acestui impresionant poem.
„Totemele” din Ţara Coşuştei coincid cu „primele iubiri”: prispa casei, apa Coşuştei, urciorul şi olarii din Şişeşti, slugerul Tudor, baciul Hârãte, Dierna, Ada-Kalehul, Crãciunul, paparudele, invalizii de rãzboi, Ion fierarul, dascãlii satului, fecioara tãinuitã. Lor li se adaugã „seismicele” apariţii ulterioare, dureroase şi marcante pentru „surghiunul” scribului „proscris”. Conceputã în şase cicluri existenţiale reprezentative („Coşuşteni”, „Copilãrie”, „Fecioarã tãinuitã”, „Seismice”, „Proscrisul” şi „Surghiun”), scrierea poate fi socotitã autobiografia autorului din Ţara Coşuştei, o carte de suflet.
Cu accente din Coşbuc şi Ion Pillat, satul evocat de Titu Dinuţ pare înrudit şi cu Rãşinarii lui Octavian Goga. Este o vatra durerii, dar şi a veşniciei: „Se scurg bãtrânii cãtre amintiri. / Ţes în cerdac tãceri cu veşnicie. / Când secerãm graiul lor copt, / Se-aşterne noaptea în copilãrie.” („Leru-i ler”). Dragostea este profundã, însã neîmplinitã:
„Eu ştiu pierdut cã niciodatã / N-o sã mai râzi cu plânsul tãu dintâi./ Rãmâi lumina mea furatã,/ Cusutã cu fir alb pe cãpãtâi.” („Fecioarã tãinuitã”).
Versul curge neaşteptat de proaspãt, fremâtând de metafore şi imagini aparte, decurgând din firescul cotidian: „Colindul îţi bate în poartã, iubito,/ Cu clinchet de clopot şi ger./ Deschizi şi laşi puradeii / S-anine de streşinã ler.” („Ninge în tindã”).
Multe poeme sunt scene desprinse din viaţa satului: „Cronicã de Crãciun”, „Ciumarca”, „Paparudele”, „Uitucii”, „Crãciun cu fiare”, „Ora de geografie”, „Ninge în tindã”, „Balada zãpezii”, „Dura lex”, „Satul din rãscruce”. Cuvintele sunt limpezi, sintaxa lor devine sãltãreaţã şi strãvezie precum apele fântânii, în pagini cu versuri memorabile de dragoste: „Iubita mea ca zâmbetul prin lacrimi,/ Ca vina apei din fântânã,/ Uitatã ca un fir de rouã,/ Râvnitã ca un sân de lunã.” („Bolero”). Sau: „Te chem şi te resfir prin mine/ Ca pe un trup de salcie-nflorit,/ Introvertit de proniile serii / Precum lumina lunii de la schit.”(„Fecioarã tãinuitã”).
Uneori, poetul se cufundã în mirifica lume a copilãriei pe care n-ar mai dori sã o pãrãseascã: „M-aş strecura tiptil pânã-n copilãrie,/ Sã mã aşez în tindã, pe cerga înfloratã / Şi-mbrãţişând prãgarul de gârniţã cioplitã,/ Sã nu mã mai întorc în astãzi niciodatã.” („Lângã prispã”). Peregrin prin codrii nostalgiei, tânjeşte dupã iubirea nevinovatã şi pierdutã: „Ştiubeiul cu apã din grinduri,/ Nãvalnic ca fata de-asearã,/ Aleargã spre iarna ce vine,/ Iar ielele nopţii senine/ Mã-ntreabã ce caut prin tine,/ Pãdure bãtrânã şi rarã?/ Un vis. L-am pierdut într-o varã…” („Pãdure bãtrânã şi rarã”).
Firesc, cele mai reprezentative figuri ale acestei lumi ţãrãneşti, parcã desprinse din colindele strãbune, cu rolul de adevãrate icoane, rãmân mama şi tata: „Atunci, tabloul din perete/ Cu tata ginere şi maicã-mea mireasã,/ L-am botezat icoanã în hodaia bunã,/ Sã lumineze rugile din casã.”(„Icoana”). Mama este o robace altruistã: „O urmãream cu coasa-n iarbã,/ Cu furca sãltând fânul în cãruţã,/ Tocând buştenii pentru sobã,/ Ori culegând struguri din viţã.// La praznice şi la nedei/ O ştiu trudind în vatra afumatã,/ Din zori şi pânã-n noapte alergând,/ Sã fie masa încãrcatã.” („Mintea românului de pe urmã”). Sunt impresionante, prin simplitatea lor, secvenţele desprinse din filmul dureros al dispariţiei tatãlui: „Nişte muieri îşi adunau furiş/ Boabe de rouã în batiste./ Eu pãşeam istovit pe lângã loitre/ Şi mã bãtea în creştet soarele fierbinte.” („Requiem pentru tata”).
Orice desprindere de ţinutul natal este dureroasã, cãci „Unde ajungem nu-s privighetori/ Şi nici poveste coşuşteanã rãsfãţatã,/ Iar noi plecãm cocori abia nãscuţi/
Şi nu ne mai întoarcem niciodatã.” („Cocori”). Uneori însã, chiar şi într-un ţinut mirific, singurãtatea poate fi letalã: „Satu-mi stã-n coastã ca un cui,/ Din nume şi ogradã silabele îmi pier./ Rãmân în colţ de stranã tãmâia nimãnui,/ Ieri dãruind miresme, azi fumegând stingher.” („Târziul care vine”). De aici, ruga fierbinte a muritorului: „Stãpâne, file câte-s în calendã,/ Presarã-le cu mila ta mãnoasã, / Cã-n jungla lumii ţi-am fost rob,/ Dar mi-ai rãmas icoanã vie-n casã!” („Matador în coridã”).
Deşi îşi încheie volumul cu un impresionant „Epitaf de proscris”, precedat de un dureros „Supliciu” [asemenea eroului liric din „Odã (în metru antic)”, care se aratã înfãşurat în mantia propriei singurãtãţi], în coarda cea mai tainicã a sufletului sãu, Titu Dinuţ rãmâne poetul „satului de la rãscruce” cu „Flori de salcâm” şi „Iascã şi amnar”, cu neaoşi „Coşuşteni”şi faimosul „Urcior din Şişeşti” pe care, cu siguranţã, l-a umplut cu toteme de la izvoarele veşnciei din Ţara Coşuştei.
Prof. dr. CORNEL BOTEANU