Legitimitatea de a conduce chiar dacã eşti incompetent

Cam asta e esenţa democraţiei: chiar şi ce mai proşti şi incompetenţi pot ajunge sã conducã un sindicat, şcoalã, spital, o comunã, un oraş, consiliu judeţean sau guvern. De ce? Datoritã sau din cauza faptului cã o parte a celor cu drept de vot ies, la vot, de regulã duminica, şi pun ştampila, cu gândul infantil cã votul lor chiar conteazã. Sigur cã conteazã, când e vorba de competenţã şi bun-simţ la candidaţi, dar în ultimii zece ani s-a vãzut cã ciclul electoral ar trebui scurtat la un an, doi, pentru cã deja patru ani este prea mult. De regulã, politicienii ajunşi la putere îşi împart în primii doi ani de gurvenare funcţiile, iar în ultimii doi intrã în campanie electoralã pentru a rãmâne pe poziţiile cucerite.
În România, cel puţin, în intervalul de patru ani nu se prea cunoaşte, cum cã ar fi cineva la conducerea ţãrii. Tot ce ştiu guvernanţii este sã mai inventeze mecanisme de scurgere a banilor publici cãtre clientela de partid şi de a inventa taxe pentru a readuce banii în bugetul statului. Inventeazã taxe, deşi nu le colecteazã în totalitate pe cele existente. Pânã la urmã cine este preocupat de bunãstarea generalã? Cãci din bunãstarea generalã rezultã şi un nivel mai mare de încasare, ca urmare a unui nivel de trai şi de culturã mai ridicat. Cine sunt cei care se joacã de atâtea milenii cu speranţa ocupanţilor acestui teritoriu care este stat de foarte puţinã vreme – cam de pe la Marea Unire. În rest, românii nu au prea avut treabã unii cu ceilalţi în actuala formulã teritorialã. Probabil cã treburile le fac cel mai bine când sunt separaţi sau stãpâniţi de alţii. De ce au fost obişnuiţi sã trãiascã mereu în sãrãcie şi neputinţã, când munţii noştri aur poartã? L-o purta, dar mereu pentru buzunarele altora. Chiar sã nu fie românii, ca neam, capabili de ceva mãreţ. Mãcar de o calificare amãrâtã la un campionat de ceva. De jegmãnealã mãcar.
În primul rând, totul ţine de mental şi de atitudine. Pânã la urmã şi ceilalţi au tot douã mâini şi douã picioare şi un creier. De unde vine totuşi nepuţinţa asta? Din mii de ani de robie, de sclavie, de lene, de furturi şi de mici gãinãrii? Din iubirea de bãuturã de care vorbea şi Herodot? Cu „vitejia” şi „dreptatea” nu faci tot timpul treabã, decât în vremuri de restrişte: rãzboi. ªi cam atât. În rest, lenea ancestralã şi complacerea în zeama proprie a neputinţei. Mai este ceva grav: furãciunea pe toate palierele. Oricât ar vrea sã parã de cinstiţi, adevãrul este cã mulţi români s-au obişnuit sã trãiascã din furat şi chiar şi-au fãcut un crez din asta. Cine nu furã, este prost. Se furã la ajutorul de încãlzire, la ajutorul social, lemnele din pãdure, cãrbunele de pe bandã, clienţii care au bani în bãnci, se furã voturi, mâncarea bolnavilor din spitale, la drumuri, cu taxele, la autostrãzi, la şcoalã, la spital, la doctorat, la licenţã, la bacalaureat, în dosarele penale, din anii de închisoare, în parlament, prin somnul plãtit din bani publici şi inactivitate. Se mai furã şi în consiliile locale şi judeţene, în campania electoralã şi în multe alte situaţii. Singurele modalitãţi prin care furatul nu mai este acceptat sunt atunci când vine marea confruntare cu exteriorul, când românii ajung în ţãrile civilizate şi dau faţã cu legea şi cu ordinea. Amestecul români, rromi şi alte naţii a scos un produs care, cel puţin în particularitãţile sale, nu ne face sã ne mândrim. Sigur cã marea parte a românilor, cum le place unora sã spunã, sunt cinstiţi, modeşti şi sãraci. Aşa era şi Iliescu: sãrac şi cinstit. Dar Burke spunea cã o modalitate certã ca Rãul sã triumfe în lume este ca cei buni şi drepţi sã nu facã nimic. Cam asta e povestea. În rest, nicio veste de pe frontul bunãstãrii. Pânã la urmã chiar nici nu va conta cine va candida la prezidenţiale şi cine va fi ales, cãci rezultatul va fi acelaşi: nu are nimeni curajul sã batã cu pumnul în masã şi sã spunã: „Gata, de aici încolo nu se mai furã şi cine încalcã legea merge la închisoare!” Mãcar de aici încolo, dacã nu şi din urmã. Dar e greu de crezut cã va apãrea şi capul peştelui, sã spunã treaba asta. Cãci, pânã la urmã peştele de la cap se împute, cum spuneau vajnicii pescari ai ţãrii, cãliţi în ape reci de munte şi la care Marea Neagrã încã nu a ajuns. Dacã nici comunismul nu ne-a îndreptat şi curãţat fibra, atunci democraţia nici atât n-o va face. A treia cale? Dezintegrarea? Din UE sau ca Stat?