Capitalismul de la noi e şubred şi pervers

Deja au început protestele sindicale, mişcãrile protestatare de toamnã ce le anunţã pe cele de iarnã din avanpremiera celor de primãvarã. România noastrã musteşte de nemulţumire şi e de înţeles de ce lucrurile stau astfel. Îmi amintesc atunci când a cãzut guvernul Emil Boc ce val de uşurare a strãbãtut ţara, ce satisfacţie ne-a cuprins pe mai toţi ştiindu-ne dintr-odatã parcã rãzbunaţi, dupã ce foarte mulţi dintre noi se simţiserã atât de umiliţi, de nedreptãţiţi, cu salariile diminuate, pândiţi de nesiguranţã şi cumplit de dezamãgiţi. Un val de proteste naţionale a precedat cãderea guvernului Boc, şi atunci am avut certitudinea cã strada, vocile ei, conteazã în România noastrã de azi. Nu mã îndoiesc nici acum de ceea ce atunci mi se pãrea o certitudine. Şi acum cred cã ultima redutã posibilã în aceastã ţarã şi-n aceste timpuri ale domniei mafioţilor este strada, mişcarea popularã, revoluţia celor nemulţumiţi. Doar strada, forţa şi stãruinţa ei, mai poate schimba radical România de azi şi de mâine, cu tarele ei, cu democraţia ei ipocritã şi neputincioasã.
Când a cãzut guvernul Boc ne-am dat cu toţii seama cã nu suntem încã o ţarã pe care sã o guvernezi prin politici anapoda de o ’’dreaptã’’ îndoielnicã, şi cã viitorul cel puţin imediat nu îngãduie decât politici de stânga, acele politici care pun omul în prim plan, salariatul, categoriile sociale nevoiaşe, şi nu patronatele, nu minimalizarea statului ci consolidarea lui. Sunt un om de stânga şi nu mi-am abandonat convingerile. Deşi în lumea contemporanã se vorbeşte atât de insistent despre investiţii, firme, deconcentrarea statului, capitalismul acesta al nostru, românesc, mi se pare şubred şi pervers, aşa cum mi se pare şubredã şi perversã democraţia parlamentarã.
Nu aveţi şi dumneavoastrã senzaţia uneori cã trãim într-un climat post-sovietic, condus de oligarhi cinici, cu o societate polarizatã şi coruptã din cap pânã-n picioare? Nu aveţi sentimentul cã trãim în plinã dictaturã a şpãgii, demagogiei, politizãrii şi nepotismului? Ce putem face noi, oamenii de rând, în faţa acestei realitãţi dure şi aparent definitive? Putem sã ne unim şi sã protestãm, sã dãrâmãm zidurile. Sau putem sã ne resemnãm, sã cãutãm sã supravieţuim într-o lume care nu ne mai e de multã vreme pe plac. Avem de ales. Cu toţii avem de ales. Unii aleg sã stea cu capul în pãmânt, sã accepte totul cu resemnare. Alţii, cum e cazul mişcãrii împotriva exploatãrii de la Roşia Montanã, de exemplu, aleg sã iasã în stradã şi sã-şi strige nemulţumirea. I-am privit cât de atent am putut pe sindicaliştii care au protestat zilele trecute, profesori sau salariaţi din industria enegeticã. Chipurile lor erau înãsprite de nemulţumire, îngrijorate de ziua de mâine. O generaţie furioasã şi umilitã, mi-am spus. Aparţinem cu toţii, indiferent de vârstã, acestei generaţii. Sper ca într-o zi sã ne strângem laolaltã şi, împreunã, sã schimbãm aceastã lume româneascã prost alcãtuitã.