Uneltele de la Bucureşti ale vicontelui Etienne D. Bilderberg

Abia acum începe lupta pentru Roşia Montanã. Ministrul culturii Barbu a cãutat-o cu lumînarea şi a primit-o drept în frezã pentru a doua oarã. „Meseria” vremelnicã de ministru devine periculoasã dacã în campanie promiţi cã nu se face cianurare şi gaz de şist, iar dupã aia te întorci la 180 de grade, şi dai din gurã aprobator. Chiar el a povestit cã şi Helmut Khol (asociere nepotrivitã, Khol era un titan) a primit nişte ouã în figurã. Domn’ ministru trebuia sã se aştepte! Altfel stau lucrurile cu Ştefan Marincea, Şeful Institutului Geologic Român. Cum a gãsit cu cale sã nu trãdeze Ţara şi sã critice proiectul de exploatare minierã, Roşia Montanã, afirmînd cã este „de nota cinci”, a şi fost demis prin fax. Demiterea la distanţã a devenit deja o practicã. Sã ne amintim de premierul-minune Boc, demis prin telefon. Doar bancherul nemuritor, cocoţat de un sfert de veac în vîrful piramidei B.N.R, rãmîne inexpugnabil, încã în graţiile bilderbergilor, care l-au vizitat recent, pentru a-i da ordine precise. Nici în ruptul capului nu strãbãtea vicontele Étienne Davignon, liderul Grupului Bilderberg, atîta drum doar cã sã dea mîna cu uneltele statale de la Bucureşti. A cerut şi ultimile resurse naturale ale Ţãrii pentru a contribui la creşterea bogãţiei unui grup de auto-aleşi, a cãror lãcomie este fãrã de sfîrşit. Acestor paraziţi li se permite sã decidã soarta popoarelor. Iaca democraţia mult-visatã! De la aurul naţiunii, aflat la cheremul reptilienilor, sã trecem la aurul verde. Lucia Varga, ministrul Apelor şi Pãdurilor, face jocurile producãtorilor de mobilã (ãia care au mai rãmas dupã „Operaţiunea Cataramã”), şi dã, potrivit Proiectului noului Cod Silvic, Dreptul de preemţiune pentru producãtorii de mobilã, adicã mãsuri pentru sprijinirea agenţilor economici la cumpãrarea masei lemnoase a celor din industria mobilei. Prevederea încurajeazã exploatarea de cãtre marile firme de prelucrare a lemnului cu capital strãin care îşi desfãşoarã activitatea în ţara noastrã. Practic, firmele strãine vor lua lemn la un preţ scãzut pentru mobilã şi, ulterior, vor vinde mobila pe piaţa externã la preţuri profitabile pentru ei. Cam totul s-a vîndut din Ţarã. Chiar şi codrul nostru a devenit proprietate strãinã. Investitori din ţãrile care îşi protejeazã aurul verde, ştiind cã domeniul forestier e sigur şi aduce un profit mult mai bun decît plasamentele în bãnci, au pus mîna pe pãdurile româneşti şi le exploateazã fãrã milã. Cum România are încã mari suprafeţe împãdurite, dar şi o legislaţie care gîngureşte, firmele strãine de profil s-au instalat confortabil la noi şi acţioneazã la scarã industrialã. În ultimii ani, sute de mii de hectare de pãduri au trecut în administrarea unor companii strãine. Celebra Universitate Harvard a devenit cel mai mare proprietar de pãduri din România, deţinînd, printr-un fond de investiţii, 35.000 de hectare în codrii Vrancei. Un om de afaceri danez a cumpãrat pentru exploatare peste 2.000 hectare în pãdurile din Dâmboviţa, care includ un important fond de vînãtoare. Combinatul de la Sebeş, deţinut de nişte austrieci, toacã anual zeci de mii de metri cubi de copaci. Pe Valea Ierii, Cluj, dealurile, odatã împãdurite, sînt acum golaşe. Peste 90% din lemnul de acolo este exportat în Austria, Japonia şi America. În Ţara unde gãştile din guvern dau legi pentru o zi, în Ţara unde în spitale, altãdatã serviciile medicale erau gratuite, te duci cu seringa de acasã şi cu medicamentele tale. În Ţara unde merele sînt mai scumpe decît portocalele importate, trãiesc în huzur, burtoşi ca nişte greieri, de prisos ca nişte larve de cãrãbuşi, şi se rotesc de 24 de ani la guvernare, cei mai ticãloşi guvernanţi din lume, care mint la televizor 24 de ore din 24, faţã de cele douã ore în socialism. În Ţara în care exploatarea resurselor naturale a fost datã pe mîna mafioţilor, iar protecţia socialã înseamnã concedieri în masã, am ajuns sã ne cumpãrãm propria sclavie, în rate! În Ţara unde apa se cumpãra la preţ de crenvurşti fãcuţi din celulozã şi aditivi toxici, criminalii economici realizeazã profituri uriaşe cu acordul şi sub oblãduirea statului. Nici apa de bãut nu mai e la fel de curatã ca pe vremuri, dar nu-i departe clipa în care o vor otrãvi, ca sã ne decimeze, apoi… „scapã cine poate!” În augmentare de urgenţã scapã cine se… deşteaptã-te române! A mai rãmas vreun domeniu, unul mãcar, unde, dupã lovitura de stat din decembrie ’89 sã nu se fi petrecut jafuri de proporţii? Tocmai de aceea, dragi români Guvernul nu are niciodatã bani, cînd vine vorba de neajunsurile poporului, fie cã vorbim de salarii, de asistenţã medicalã, de locuri de muncã, de învãţãmînt, pensii, alocaţii. Guvernatorul crede cã Ţara nu mai are nevoie de aur, dar ruşii, nu şi nu, vor sã ne dea înapoi tezaurul refuzat şi deturnat „MeReU”. Ruşii au vreun interes în mod sigur, deşi la ei lingourile sînt mai în siguranţã decât în seiful B.N.R.. Dacã se întorc acasã, muşterii pofticioşi îşi vor umple buzunarele cu „pui de cloşcã”. Tezaurul României, evacuat în Rusia în timpul Primului Rãzboi Mondial, includea, pe lîngã multe obiecte de patromoniu naţional, 91,2 tone de aur, evaluate în prezent la 3,2 miliarde de euro. Din aceastã cantitate, circa 90% erau monede de aur, iar 10% aur fin, sub formã de lingouri. Toate acestea au fost transportate în Rusia Ţaristã cu scopul de a le proteja de armata germanã, care ocupase o parte însemnatã a României. Dupã Revoluţia din Octombrie/Noiembrie 1917, puterea sovieticã a sechestrat tezaurul şi a refuzat restituirea integralã a acestuia. Cea mai mare parte a rãmas la Moscova, iar acest fapt istoric s-a transformat într-o bombã cu ceas, într-un proiectil nedetonat în relaţiile diplomatice dintre România şi Rusia. Nimeni nu poate condiţiona Rusia. Diplomaţii ruşi nu sînt actori de operetã, au Kalaşnicovul şi votca pe masã. Dacã le pui la îndoialã piesa, te silesc sã joci la „Ruleta ruseascã”. Deci, cu Rusia, trebuie dusã o politicã extrem de atentã! Iar la noi diplomaţii de carierã sînt precum caprele negre. Am avut un diplomat excelent, un bun patriot, cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu, dar pentru cã a cerut înapoi tezaurul de la ruşi, MeReU i-a cerut întoarcerea la bazã. „Prietenii ştiu de ce”.