Repere biografice ale unui mehedinţean care şi-a onorat profesia şi plaiurile natale Profesorul SILVESTRU MORARU

În fãurirea şi îmbogãţirea permanentã a zestrei culturale mehedinţene şi naţionale, slujitori ai şcolii, dascãli înţelepţi, vrednici şi pasionaţi, s-au înscris dintodeauna cu contribuţii valoroase, performante, nu numai în domeniile stricte ale profesiei ci şi în diversele ramuri ale ştiinţelor, ale culturii şi artelor, onorându-şi astfel deopotrivã misiunea didacticã precum şi obârşiile, aşezãrile şi plaiurile încãrcate de istorie şi tradţii din care au descins, indiferent pe unde i-a purtat ulterior destinul hãrãzit fiecãruia. Exemple nenumãrate în sprijinul acestei constatãri ne îndreptãţesc sã afirmãm cã, între zonele culturale ale Olteniei, ale ţãrii, în general, Mehediţiul a fost cu adevãrat şi este încã deosebit de generos. Vechiul şi bunul meu amic, scriitorul şi criticul literar Virgiliu Tãtaru, a ilustrat şi confirmat şi el cu prisosinţã acest adevãr, în cele peste 30 de cãrţi (inclusiv un “Dicţionar al personalitãţilor mehedinţene”) şi sute de studii, articole de criticã şi istorie literarã, privind aportul excepţional al fiilor acestor plaiuri la patrimoniul ştiinţei şi culturii româneşti şi nu numai.
Mã voi referi, în cele ce urmeazã, la un valoros cadru didactic mehedinţean, pe care l-am cunoscut prin anii 1961-1968, pe când amândoi am fost, vremelnic, inspectori şcolari şi ne întâlneam adesea la Centrul Regional Craiova, cu prilejul unor instruiri, consfãtuiri sau schimburi de experienţã, pe atunci foarte frecvente. E vorba de profesorul Silvestru Moraru, nãscut la 4 august 1932 şi provenind dintr-o familie de obârşie mehedinţeanã, respectiv Ioan şi Ecaterina Moraru, din localitatea Cotoroaia (din fosta comunã Ruptura, acum Voloiac). Despre pãrinţii sãi şi locurile natale, bãtrânul dascãl vorbeşte şi acum cu o evidentã nostagie, cu dor şi mândrie, chiar dacã destinul l-a purtat mai mult sau mai puţin aproape de obârşii. Şi-a petrecut copilãria la Caracal (unde tatãl sãu era contabil în acel timp), acolo a urmat şi cursurile şcolii primare, apoi Liceul Militar “D. A. Sturdza” din Craiova şi, ultimele clase, la Liceul “Ioniţã Asan” din Caracal. Simţindu-se atras, încã din liceu, de disciplinele umaniste, de profesia didacticã, s-a înscris la Facultatea de Pedagogie-Psihologie (devenitã, pe parcurs, secţie a Facultãţii de Filozofie din cadrul Universitãţii Bucureşti), pe care a absolvit-o în 1955, afirmându-se, încã din acea vreme, în cadrul cercurilor studenţeşti, ca un student valoros, preocupat deopotrivã de cercetarea ştiinţificã şi publicisticã, de perfecţionarea practicii pedagogice, o temã preferatã a sa fiind, pe atunci, “Moştenirea pedagogicã a lui Ion Creangã”, continuatã cu “Ion Creangã, pedagog”.
Dupã propria apreciere, activitatea sa didacticã postuniversitarã a fost “extrem de diversã şi interesantã, îmbinând munca de la catedrã cu aceea de organizare, îndrumare şi control”, o constantã permanentã fiind profesionalismul exemplar, corectitudinea şi pasiunea, tactul pedagogic, priceperea dialogãrii atât în relaţiile cu elevii cât şi cu cadrele didactice în subordine. În primul volum al operei “Fiii Romanaţiului”, istoricul şi publicistul Dumitru Botar (fostul sãu elev) îşi amintea cu respect şi preţuire: “Profesorul meu de psihologie din anii de liceu este una dintre imaginile frumoase ale adolescenţei mele, la care mã reîntorc cu plãcere, emoţie şi respect. Vorbea frumos, cursiv, avea o vervã deosebitã şi un cuvânt sigur, adânc; se cunoştea omul de culturã, era o adevãratã enciclopedie, un excelent pedagog şi om”.
A funcţionat, ca profesor, în Bucureşti, la liceele din Pleniţa, Cetate (unde a fost şi director), apoi ca inspector şcolar la secţiile de învãţãmânt ale fostelor raioane Cujmir, Calafat şi Caracal (1957-1961), din nou la liceul din Caracal (ca director) şi apoi ca şef al Secţiei de Învãţãmânt a fostului raion Caracal. La 1 martie 1968, este chemat la Craiova, în calitate de inspector şcolar general adjunct la InspectoratulŞcolar Judeţean Dolj iar între 1969 şi 31 august 1978 a fost directorul Liceului “Fraţii Buzeşti” din Craiova (devenit ulterior Colegiul Naţional “Fraţii Buzeşti”). A mai funcţionat ca lector universitar la Filiala Craiova a Institutului Central pentru Perfecţionarea Personalului Didactic, în specialitatea pedagogie-psihologie (cu responsabilitãţi şi pe raza judeţului Mehedinţi), inspector de specialitate la InspectoratulŞcolar al judeţului Dolj (1979-1990). Dupã pensionare (1 iunie 1990), a fost rechemat la catedra de pedagogie-psihologie aŞcolii Normale (devenitã Colegiul Naţional “ªtefan Velovan”) din Craiova, unde a mai lucrat pânã la 15 iunie 1999.
A fost membru activ al Societãţii deŞtiinţe Istorice şi Filologice (Filiala Craiova), a înfiinţat, în 1963, o subfilialã a aceleiaşi Societãţi la Caracal, a participat la nenumãrate manifestãri ştiinţifice locale şi naţionale, a fost un cercetãtor pasionat al arhivelor, documentelor vechi, a publicat numeroase studii, articole în presa vremii, în revistele de specialitate, în periodicul “Studii şi articole de istorie”, a fost adesea solicitat sã trateze teme, subiecte de specialitate în emisiunile postului local Radio Craiova. Amintim, pentru exemplificare, câteva titluri ale unor astfel de comunicãri, studii, cercetãri: “Un aspect al aplicãrii Legii Instrucţiunii din 1864, în oraşul Caracal: Institutul Pedagogic”, “Permanenţa educatorului în mijlocul elevilor de vârstã şcolarã mare şi formarea personalitãţii acestora”, “Profesorul, creator de şcoalã”, “Unele aspecte ale aprecierii şi evaluãrii şcolare”, “Familia, important factor educativ”, “Elevul şi omul de la catedrã”, “Funcţia cultural-educativã a familiei” etc.
Şi fiindcã, pânã la urmã, adevãrat este cã “e micã şi ciudatã lumea”, iatã cã, surprinzãtor, dupã peste trei decenii, în care nu am mai ştiut nimic despre vechiul meu amic, aveam sã dau peste dânsul cu totul întâmplãtor, tocmai la Toronto, într-o zi superbã a Sãrbãtorilor Pascale, în timp ce eu şi soţia venisem în vizitã la copiii nostri, stabiliţi în Canada. Atunci abia aveam sã aflu cã, dupã pensionare, soţii Silvestru şi Xenia Moraru (şi dânsa o eminentã dãscãliţã) s-au decis sã-şi urmeze definitiv cei doi copii (plecaţi de mai multa vreme cu familiile lor în Canada), beneficiind şi acolo, ca pensionari, cu minimum 10 ani de la oficializarea noii locaţii, de câte o pensie (indemnizatie de varstã) consistentã, pe lângã cea cuvenitã în România. În ultimii 7-8 ani, ne-am întâlnit la Toronto de multe ori, de regulã, la slujbele religioase de la o bisericã româneascã (unde domnul Silvestru are responsabilitãţi onorante), dar mai ales la adunãrile periodice ale românilor din cadrul Cenaclului prestigioasei reviste româneşti “Observatorul”, care apare lunar la Toronto şi în conducerea cãreia domnul profesor are, de asemenea, o responsabilitate majorã, pe lângã calitatea de publicist efectiv. De remarcat cã în paginile acestei reviste, foarte apreciate atât în Canada cât şi în rândul românilor din America (la care colaboreazã şi subsemnatul de circa 7-8 ani), au apãrut numeroase materiale referitoare şi la personalitãţile, valorile culturale şi valenţele turistice ale Mehedinţilor, principalii “vinovaţi” de acest traditional patriotism oltenesc şi mehedinţean fiind, în primul rând, neobositul. Silvestru Moraru dar şi directorul-editor al revistei, domnul Puiu Popescu (tot un oltean « isteţ » şi generos).
Iatã cum, un român adevãrat, înţelept şi cu inimã mare, dintotdeauna şi pânã la aceastã respectabilã vârstã octogenarã, cu inerentele ei slãbiciuni, a slujit şi continuã sã slujeascã, cu dragoste şi pasiune exemplarã, pe ogorul culturii româneşti, deopotrivã în ţarã cât şi pe alte meridiane ale mapamondului. Sã sperãm cã şi Cel de Sus va fi generos şi îngãduitor cu un asemenea vrednic dascãl conjudeţean, cãruia sã-i dãruiascã încã mulţi ani de viaţa rodnicã, cu bucurii şi împliniri pentru dânsul şi toţi cei dragi, pentru cultura româneascã.
Profesor Florian Vlãdica