Lumea e atât de scârbitã de nesimţirea, parşivenia şi jigodismul politicianist încât mai nimeni dintre noi nu ar mai fi pariat pe societatea civicã şi pe reacţia ei. Dar iatã cã se poate şi cã România exprimãrii directe şi curajoase, România anonimã şi protestatarã nu a murit. Ne amintim cu toţii de protestele de amploare legate de mult hulitul guvern Boc. A fost un ameninţãtor exerciţiu de rãbufnire naţionalã, unul întemeiat pe exasperare. De atunci şi pânã azi politicului a ajuns sã-i cam tremure organul cerebral de teama vocilor din stradã şi sã nu-i mai fie indiferent dacã în oameni creşte sau nu nemulţumirea. Şi uite aşa a devenit ieşitul în stradã singura soluţie civicã viabilã în faţa politicienilor de doi lei care pretind cã ne conduc, cã ne reprezintã, când e clar cã, în marea lor majoritate, îşi reprezintã de fapt doar interesele meschine, personale şi de clan.
Cazul Roşia Montanã – pentru cã vorbim deja de un caz, unul extrem de important ca situare faţã în faţã a cetãţenilor şi a corporaţiilor ce sunt legate strâns, prin interese mai mult sau mai puţin evidente, de mijloacele media şi de politicieni - invitã efectiv la revoluţie, la un fel aparte de revoluţie, cu tentã eco şi flower-power, neaservitã politic, o revoluţie de bun simţ dar şi foarte pronunţatã, fãrã a fi deloc una contondentã.
Amploarea manifestaţiilor anti-RMGC nu era predictibilã. Desigur, politrucii se aşteptau ei la douã-trei sute de manifestanţi ecologişti, inflamaţi de perspectiva neclarã a implementãrii proiectului, dar sigur nu se aşteptau la câteva mii bune de protestatari. Niciun ONG sau vreun partid politic nu ia scos în stradã pe aceşti protestatari, sã fim serioşi. Miza acestui protest nu e nici pro, nici contra vreunui partid sau vreunui şefuţ de stat. Şi poate nici chiar proiectul RMGC în sine nu i-a scos în stradã, deşi aceasta e motivaţia, acesta e fundamentul protestelor. Explicaţia se prea poate sã fie una de profunzime, una greu de intuit acum, şi anume cã toatã aceastã rãbufnire protestatarã, ce aminteşte de cele din Spania sau Turcia, sã fie de fapt nucleul sau epicentrul unei revoluţii împotriva unei realitãţi social-economice devenitã irespirabilã. Putem vorbi despre o reacţie de stânga, de un anti-corporatism manifest. Atmosfera protestului antiRMGC aminteşte de perioada mai ’68 – ca şi atunci, în prim plan se aflã tinerii.
Cum bine sesiza un jurnalist: ’’ Da, cei mai mulţi dintre protestatarii acestor zile împotriva proiectului de minerit de la Roşia Montanã sunt tineri, socializeazã pe Facebook şi se inflameazã uşor la orice ţine de ecologie, corporaţii asupritoare şi aparate de stat care îşi impun brutal politicile publice. Vezi lozinca „Nu corporaţia face legislaţia”. Ironic, pentru cã în aceastã mulţime de la Universitate sunt şi mulţi tineri care a doua zi dimineaţã se duc la muncã, la corporaţie. Da, este o mulţime pestriţã, îmbrãcatã şi coafatã şui, cu gusturi şi obiceiuri care nu au nicio legãturã cu masele. Da, pe mulţi dintre ei dacã îi iei la bani mãrunţi despre Roşia Montanã o vor lua pe arãturã sau se vor bâlbâi, derapând în teorii comuniste, anti-capitaliste, conspiraţioniste sau în filozofii socio-politice care au mai multã legãturã cu cãrţile pe care le-au citit, decât cu realitatea politicã, economicã şi cu cea de la Roşia Montanã’’.( Andrei Luca POPESCU – Gândul).
Nu cred cã lucrurile se vor opri aici. E prea multã nevoie de reformã, de revoluţie, de curãţenie moralã în lumea româneascã pervertitã de politic, pentru ca protestele sã se opreascã aici. Ar fi pãcat. Întreg statu-gvo trebuie adus în discuţie, RMGC e doar începutul.
