De fiecare datã când am vizitat satul Marman (aparţinând de comuna mehedinţeanã Husnicioara), în deosebi primãvara sau vara, am avut senzaţia cã vegetaţia explozivã a pãdurilor şi arboretului de pe pantele împrejmuitoare stã parcã sã se prãvale peste puţinele case încã locuite, care se mai disting printre mulţimea de pomi fructiferi şi grãdini ce umplu o depresiune plinã altãdatã de animaţia vieţii şi muncii unor gospodari vrednici şi omenoşi, de zarva copiilor ce frecventau şcoala, astãzi pustie. Procesul îngrijorãtor al depopulãrii satelor româneşti este evident deci şi în satul strãvechiului meu prieten, învãţãtorul centenar Titu Stoicheci, pe care l-am cunoscut şi l-am preţuit, cu simpatie şi respect, încã din anii 1955-1960, ani ai începutului uceniciei mele pe ogorul şcolii. El face parte dintr-o generaţie remarcabilã de dascãli care, în perioade istorice vitrege, au trudit cu pasiune şi dragoste exemplarã deopotrivã pentru misiunea nobilã de slujitori ai şcolii cât şi ai nevoilor concetãţenilor, în deosebi din lumea ruralã, confruntatã cu plaga analfabetismului, a lipsurilor şi privaţiunilor deceniilor postbelice.
Din acea generaţie didacticã, în care eu am gãsit modele autentice de profesionalism, pasiune şi omenie, devotament şi generozitate ca dascãli şi cetãţeni, domnul învãţãtor Titu Stoicheci, pensionar de câteva decenii şi veteran de razboi, printr-un miracol divin şi al naturii, se aflã încã în viaţã, la respectabila vârstã de 102 ani, împliniţi în primele zile ale lui ianuarie a.c. L-am vizitat cu regularitate de la împlinirea vârstei centenare şi m-am bucurat nespus constatând cã memoria, limpezimea minţii şi afectivitatea, nostalgia pentru vremurile şi frumoase ale vieţii lui, pentru oameni, colegi de branşã şi consãteni dragi i-au rãmas intacte, ca şi imaginea sa din balconul casei strãvechi în care ne-a întâmpinat sau din care ne-a petrecut cu privirea când l-am vizitat, de fiecare datã împreunã cu consãteanul lui şi bunul meu amic, profesorul pensionar Ion Palaşcã. Conştient cã se repeta rememorându-şi anumite secvenţe din viaţã, el ţinea sã ne reaminteascã totuşi cât de mult a iubit şcoala, generaţiile de elevi pe care i-a instruit şi educat de-a lungul anilor, cât de ataşat a fost de familie, de soţia sa, şi ea învãţãtoare eminentã, alãturi de care a petrecut 65 de ani de cãsnicie fericitã. Deşi este chemat de fiicele sale pentru a fi preluat şi îngrijit, la Craiova sau Timişoara, el nu concepe sã-şi pãrãseascã satul natal, consãtenii care i-au fost mereu alãturi, soţia, Stela, care e înmormântatã în cimitirul din Marman. “Am absolvit ªcoala Normalã din Tr. Severin, -îşi aminteşte “nea Titu”, am intrat în învãţãmânt în anii de crizã gravã, de privaţiuni dramatice ale curbelor de sacrificiu din timpul lui Nicolae Iorga, am lucrat şi în Basarabia, am fost cadru militar al Jandarmeriei Române, în aceastã calitate participând efectiv la luptele din Al Doilea Rãzboi Mondial, inclusiv la bãtãlia de la Stalingrad. Am cãutat sã-mi îndeplinesc cu competenţã, cinste şi onoare, îndatoririle de dascãl şi militar, m-am bucurat totdeauna de preţuirea şi respectul superiorilor, nu m-am lãsat ispitit de compromisuri viclene, n-am agreat alcoolul, tutunul, nici mãcar cafeaua. Chiar dacã se pare cã Bunul Dumnezeu mi-a rãtãcit cartea de muncã, sunt convins cã longevitatea mea centenarã se datoreşte, în mare mãsurã, şi vieţii echilibrate, ordonate, fãrã patimi sau pasiuni distructive care, din pãcate, au grãbit sfârşitul multor foşti colegi, amici dragi ai tinereţii şi bãtrâneţii mele”. Între vizitele periodice ale fiicelor şi nepoţilor, “nea Titu” (aşa cum s-a obişnuit sã-i spun) este vizitat o datã în zi de un consãtean care îi aduce mâncare gãtitã, apã, ziare, îi face oarecare ordine în interioare şi pe aleea din curte, îl pune la curent cu noutãţile locale. Rãmâne totuşi puternic marcat de stresul şi primejdia singurãtãţii, care îl apasã de decenii, mai ales dupa decesul uneia dintre fiice, ce îl îngrijea pânã acum câţiva ani. Ca sã nu-şi piardã memoria, îmi mãrturisea, în ajunul Sãrbãtorilor Pascale din acest an, cã recitã frecvent poeziile, rememoreazã lecţii pe care le fãcea cu elevii sãi de la şcoala din localitatea învecinatã, Zegaia, unde a fost multã vreme director şi profesor, cu rezultate remarcabile. În acea perioadã, în calitate de inspector şcolar, am avut şi eu prilejul sã-i admir virtuţile profesionale cât şi firea deschisã, prietenoasã, optimismul, plãcerea muncii şi conlucrãrii cu colegii, cu pãrinţii şi consãtenii sãi. Într-o vreme, în anii comunismului timpuriu, a fost nevoit sã riposteze la acuzaţii abuzive ale securiştilor, intrigaţi de participarea lui pe frontul din Rãsãrit, încercând totodatã sã-i conteste şi decoraţiile primite pentru merite militare.
Ciudãţenii se mai petrec şi în prezent, dupã pãrerea colonelului veteran de rãzboi Titu Stoicheci, dovadã fiind demersul oficial din anul trecut al Jandarmeriei Judeţene şi a Ministerialilor de a fi propus pentru gradul de general în rezervã al Jandarmeriei Române, propunere care s-ar fi împotmolit la … Comanda Supremã a Ţãrii. Încercând sã ignore (nu fãrã o evidentã dozã de mâhnire) acest incident, cu prilejul vizitei pe care i-am fãcut-o în ajunul Sãrbãtorilor Pascale din acest an, nea Titu Stoicheci deplângea însã, mai ales, indiferenţa autoritãţilor comunale şi judeţene (primarul, directorul şcolii Husnicioara, conducerile judeţene ale Inspectoratului ªcolar, Jandarmeriei, veteranilor de rãzboi etc) care l-au uitat cu desãvârşire în ultima vreme, deşi nu le-a solicitat nici un fel de sprijin material, ci doar sã-i mai batã la uşã din când în când, alinându-i stresul, îngrijorãrile singurãtãţii. « Le-aş plãti eu drumul cu maşina pânã la mine, numai sã-mi mai deschidã din când în când uşa, sã mai stãm de vorbã, sã mai aflu şi eu veşti despre oameni pe care i-am cunoscut şi preţuit. Altfel, o fac hoţii, nemernicii, aşa cum s-a întâmplat, nu demult, când un strãin s-a dat drept vizitator onest dar, intrând în casã, m-a tâlhãrit, furându-mi, sub ameninţarea cuţitului, toţi banii care-i aveam aici, în dormitor. Jandarmii mei nici pânã azi nu au dat de urma tâlharului, nici mãcar nu mi-au mai vorbit despre acest caz… » -mãrturisea dânsul cu amãrâciune.
Cu prilejul celei mai recente vizite pe care i-am fãcut-o, spre sfârşitul lui iulie a.c., la despãrţire, nea Titu şi-a reînnoit rugãmintea de a nu-l uita, de a reveni sã-l mai întâlnim în acest an, iar, dacã totuşi timpul «n-o mai avea rãbdare», sã ajungem mãcar la înmormântarea sa şi sã le reamintim consãtenilor lui cã el i-a iubit şi slujit cu credinţã şi dragoste toatã viaţa.
Chiar dacã, de la nivelul Asociaţiei Judeţene a veteranilor de rãzboi, nu existã şansa unor vizite la Marman (din cauza lipsei mijloacelor de transport), sperãm totuşi cã, în lunile ce vin, la uşa sau poarta casei colonelului centenar şi veteran de rãzboi Titu Stoicheci, se vor învrednici sã batã careva dintre mãrimile autoritãţilor judeţene de resort, mãcar din respect şi omenie, ştiut fiind cã, în ultimã instanţã, toţi suntem muritori.
Profesor Florian Vlãdica
