Drobeta – Turnu-Severin, municipiul cãruia i se mai spune şi poarta latinitãţii, deţine unul dintre cele mai importante mãrturii ale istoriei noastre bimilenare, Piciorul Podului construit de Apollodor din Damasc. Îndiguit pentru a nu fi înghiţit de lacul de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier II, vestigiul zace de mai bine de douãzeci de ani într-o cuvã plinã cu apã, înconjurat de broaşte şi de mormane de gunoi, iar pentru a-l vizita, turiştii trebuie sã parcurgã un drum plin de nãmol şi gropi, demn de un circuit SAFARI.
Muzeul Porţilor de Fier din Severin a beneficiat cu câţiva ani în urmã de un proiect european menit sã îl punã în valoare ca produs turistic. Ruinele Castrului Drobeta, Piciorul Podului pe care armata împãratului Marcus Ulpius Traianus a invadat decisiv Dacia, mãrturiile civilizaţiei romane, dar şi ale istoriei acestor plaiuri, conservate în clãdirea muzeului, sunt tot atâtea motive temeinice pentru turiştii români şi strãini care trec prin frumosul nostru municipiu, sã nu rateze vizitarea acestor vestigii. Mai mult decât atât, fiind port la Dunãre, Drobeta este vizitatã, uneori ce-i drept, de pasagerii vaselor de croazierã, asta tot din cauza notorietãţii locului prin care romanii au pãşit spre geneza poporului român. Dacã muzeul aratã acum destul de bine, iar conducerea acestuia a raportat recent un numãr record de vizitatori numai de la începutul acestui an, asta graţie banilor europeni investiţi aici, de piciorul podului pare sã fi uitat toatã lumea. Este adevãrat cã el poate fi vizualizat din curtea muzeului, dar dãcã cineva doreşte sã se apropie de impesionantul vestigiu, mãcar pentru a privi mãrturia vie a construcţiei antice, consideratã a opta minune a lumii, este nevoit sã se înarmeze cu curaj, spirit de aventurã şi rãbdare. Dacã alegi sã cobori la piciorul podului din curtea muzeului, riscul de a te duce de-a dura este iminent, iar dacã alegi drumul de acces prin port, vei constata cã acesta este plin de gropi, bãlţi, mizerie şi aproape impracticabil. Dar ce nu face turistul pentru a admira epopeea inginereascã anticã! Odatã ajuns lângã piciorul podului, cu chiu şi cu vai, turistul va constata cã acesta zace într-o cuvã plinã cu apã împuţitã, plinã de vegetaţie, de broaşte şi şerpi, dar şi de peturi sau alte gunoaie. Dezolat de priveliştea totalului dezinteres faţã de istoria neamului, turistul ar putea avea curiozitatea sã se îndrepte şi cãtre cel de-al doilea picior de pod rãmas neclintit de douã mii de ani. Vestigiul de pe malul sârbesc al Dunãrii se aflã în satul Kostol şi este mult mai bine şi mai conştiincios conservat, tot prin accesarea de fonduri europene.
De ce atâta nepãsare?
Urmele lãsate de trecerea romanilor în urmã cu aproape douã milenii pe actualul teritoriu al judeţului Mehedinţi sunt încã îngropate în gunoaie sau lãsate în paraginã. Rãmãşiţele podului ridicat de Apollodor din Damasc sunt cotropite, în funcţie de anotimp, de vegetaţie sau de mormane de gunoaie. Ridicarea barajului hidrocentralei de la Porţile de Fier II (Ostrovul Mare) a condus la formarea, în amonte, pe o lungime de circa 80 kilometri, a unui lac. Cresterea nivelului apei a impus executarea, începând cu anul 1982, a unor lucrãri ample în zona podului. Vechea cale feratã a fost mutatã şi ea cu 6 metri mai sus, pe malul Dunãrii şi, ca urmare, au avut de suferit piciorul podului şi latura de sud a castrului roman. Pentru a nu fi acoperite de ape, s-a încercat mai întâi sã se taie pilele podului şi sã fie apoi strãmutate mai sus pe pantã. Varianta a cãzut pentru cã uneltele moderne n-au rezistat tãriei cimentului din care a fost fãcut podul cu mai bine de 1900 de ani în urmã. Ca urmare, s-a recurs, în pripã, la protejarea pilelor prin nişte cuve de beton. HIDROCONSTRUCŢIA este societatea care şi-a asumat la acea vreme construcţia cuvei de beton, iar lucrãrile s-au executat, dupã cum s-a putut vedea la scurt timp dupã aceea, destul de prost. Nimeni nu a luat în calcul faptul cã acolo ar putea interveni infiltraţii, iar atunci când au realizat consecinţele realizãrii defectuoase a lucrãrilor, constructorii au adus o pompã pentru a evacua apa. La scurt timp, constructorii au plecat, iar pompa a ruginit. Profesorul Mişu Davidescu, istoricul sub conducerea cãruia Muzeul Regiunii Porţilor de Fier a avut cea mai prestigioasã activitate din existenţa sa, declara, în anul 2008, pentru „România Liberã”: „Poate cã ideea n-a fost rea, dar probabil cã nu s-a studiat suficient impactul cu apa fluviului şi cu cea din subteran, iar betonul realizat n-a corespuns cerinţelor unei astfel de lucrãri pretenţioase”. O declaraţie destul de elegantã, în raport cu catastrofa de lucrare realizatã de cei de la HIDROCONSTRUCŢIA. În acest mediu infect stã de 25 de ani piciorul Podului lui Traian, supus unui galopant proces de distrugere. Iarna, fenomenul de îngheţ-dezgheţ lucreazã continuu la degradarea pilelor. Scurgerea apei de pe versanţi, în lipsa proiectatei rigole, conduce la bãltirea ei în interiorul cuvei de unde vara este emanat un miros pãtrunzãtor de stârv, ca rezultat al descompunerii resturilor aruncate de cãtre vizitatori. Procesul de eroziune a piciorului podului s-a amplificat, devenind tot mai frecvente desprinderile de cãrãmizi pe care nimeni nu s-a mai ostenit sã le aşeze la locul lor.
Sârbii par sã aibã mai mult respect faţã de piciorul podului de la Kostol
Construit dupã primul rãzboi cu dacii şi înaintea celui de-al doilea, adicã între anii 103 şi 105 d.Ch., Podul lui Traian de peste Dunãre, monumentala operã a arhitectului Apollodor din Damasc, mai impresioneazã astãzi vizitatorii doar cu cateva ruine mãcinate cu agresivitate de intemperiile vremii şi de crasa nepãsare a decidenţilor. Din cele 28 de pile, câte avea podul, mai sunt vizibile astãzi doar patru în partea româneascã şi alte patru în cea sârbeascã. La vecinii de peste Dunãre, fãrã origine latinã, pilele sunt conservate cu grijã, lucru care nu se întâmplã şi în partea româneascã. Din mijlocul satului Kostol, aparţinând comunei Kladovo, drumul de aproximativ un kilometru pânã la piciorul podului este asfaltat. Vestigiul este bine îndiguit şi pus în valoare, chiar iluminat pe timpul nopţii. Şi accestul la castrul roman, numit aici Pontes, este bine definit, iar imaginea lãsatã turiştilor este aceea a unui respect imens faţã de istorie, din partea unui popor care nu are origini latine, dar care se pare cã ar fi dat pe unul din împãraţii Romei – Gallerius.
