Mai mult de 90% din crimele comise în întreaga lume împotriva jurnaliştilor rãmîn nepedepsite, a atras atenţia Jan Eliasson, secretar adjunct al O.N.U., calificînd faptele ca fiind şocante şi inacceptabile. „Atunci cînd un jurnalist este ucis, trebuie sã ne asigurãm cã moartea sa este investigatã prompt şi cã se face dreptate”, a spus oficialul, exprimîndu-şi regretul faţã de uciderea a peste 600 de jurnalişti în ultimul deceniu. „De fiecare datã când un jurnalist este ucis sau intimidat pentru a tãcea, e o voce mai puţin care sã vorbeascã în numele victimelor, crimelor şi abuzurile asupra drepturilor omului. Un observator mai puţin al eforturilor de a respecta drepturile şi de a asigura demnitatea umanã. Majoritatea jurnaliştilor şi angajaţilor mass-media sînt ucişi cînd relateazã despre cazuri de corupţie sau activitãţi ilegale”, a spus Eliasson. La fel şi Kathleen Carroll, editor executiv al Associated Press şi vicepreşedinte al Comitetului pentru Protecţia Jurnaliştilor (C.P.J.), a afirmat cã, potrivit datelor deţinute, cinci jurnalişti din şase sînt ucişi în propriile oraşe pentru cã relateazã despre problemele locale, deseori legate de fapte penale şi corupţie. Mulţi dintre cei criticaţi îi urãsc pe jurnalişti, iar acesta este semnul cã ei îşi fac datoria aşa cum trebuie, reuşind sã-i supere. Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat o rezoluţie în decembrie 2006, prin care condamna atacurile internaţionale împotriva jurnaliştilor şi atrãgea atenţia cã, jurnaliştii trebuie „respectaţi şi protejaţi”. Aviz unor politicieni români care, abuzînd de funcţii, ameninţã şi trimit D.N.A.-ul peste jurnaliştii unui post central de televiziune. Ce nu le convine? Cã o parte a presei spune adevãrul?
Iatã de ce încerc şi eu cu mijloace proprii sã mã protejez de atacurile „binefãcãtorilor” şi cu atît mai mult de isteriile care vizeazã prezumţia de parvenitism şi pehlivãnie. Cum adicã sã avem umilinţã înaintea unui nou nãscut? Dar ce, e Dumnezeu? „Ura! Ura! Ura! Azi, 22 iulie, în anul 2012, îi urãm bun venit, cu umilinţã, unui viitor rege!”. Anglia e cumva cu un an în urmã şi nu ştiu eu? Sau au superstiţii legate de 13? N-am nimic cu pruncul nãscut de mama Kate, sã fie sãnãtos şi bun de muncã! Dar nu-i nici zeu, nici semizeu. Sînt destui trîntori pe la palatele lumii. Asta mã îngrijoreazã. În ţãrile africane, mii de nou-nãscuţi odatã cu cel al lui Kate mor de foame, de sete, de boli, fãrã medicamente, fãrã medici, fãrã şanse la viaţã, în timp ce pe seama unei naşteri la fel ca toate celelalte se face un tam-tam mediatic opulent şi agresiv. Poate cã ar putea fi înţeleasã presa „perfidului Albion” acolo, la ei, dar ce treabã are Dâmboviţa cu Baby-Kate? Ei ignorã faptul cã respectul se cîştigã pe cãi morale. Nostalgia vremurilor coloniale l-a fãcut pe Grandfather Charles sã viseze la aducerea odraslei nou-nãscute în România, de parcã n-am avea destui tîlharnici în bãtãturã. Puţinii oameni care au stat ore întregi în faţa unui spital sã li se dea cu pipeta ştiri despre naşterea unui copil, la fel ca ceilalţi copii care se nasc în toate colţurile lumii, mi-au inspirat milã. În mod sigur li s-a aruncat un biscuite, acolo. Altfel, mult zgomot pentru nimic şi o maimuţãrealã valabilã pentru apusul secol XVI. Românii noştri, pe seama cãrora ziarele englezeşti scriu verzi şi uscate, sînt mult mai demni şi mai raţionali. S-a exagerat enorm! Mai rãmãsese sã ne ţinã la curent cu dilatarea. Aceeaşi presã ahtiatã dupã paranghelie ne va informa, probabil, la ce orã a supt, cît de des i se schimbã scutecele sau dacã i-au dat dinţii de lapte. De parcã în lumea acesta nu s-ar mai întîmpla nimic altceva. Despre olimpicii noştri cu creiere de geniu, care au cucerit lumea, nu scrie presa englezã. Ce treabã avem noi cu regii lor! Sãracul bebeluş! Umilinţã în faţa Creatorului Suprem! Nu a unui nou-nãscut!
Mai uşor cu regii pe scãri! Epoca lor a apus în Evul Mediu şi ei continuã sã se lãfãiascã într-o opulenţã sfidãtoare. Între ei (cu toatã nobleţea de propagandã), liderul Coreei de Nord şi killer-ul întors la locul faptei, în Bucureşti, nu e mare diferenţã. Poul Thomsen, cel mai dur negociator din istoria F.M.I. în relaţia cu România, unul dintre autorii celui mai drastic program de reformã economicã impus României de F.M.I. şi Banca Mondialã în perioada 1996-1998, a revenit la Bucureşti, în delegaţia Lagarde. Unde a mîncat lupul o oaie, se-ntoarce s-o mai mãnînce şi pe-a doua. Pe vremea lui, inflaţia ajunsese la 300%, iar cursul leu-dolar se triplase. Cum de Lagard mai e încã în funcţie, de vreme ce justiţia francezã şi o serie de oficiali au trecut-o pe banca acuzaţilor pentru spãlare de bani şi fraude fiscale? E firesc ca în fruntea hoţilor sã stea mama lor. Oricare ar fi situaţia, se dau peste cap şi tot în picioare cad, indiferent pe cît au pus mîna Guvernul român i-a primit cu pîine şi cu sare, în timp ce Ungaria încheie definitiv socotelile cu F.M.I.. Banca Naţionalã a Ungariei a cerut F.M.I. sã închidã biroul lor din Budapesta, despre care a declarat cã nu mai este necesar, întrucît autoritãţile ungare vor achita împrumutul luat în 2008 pînã la sfîrşitul acestui an, înainte de scadenã. F.M.I. nu mai poate numi un înlocuitor al actualului reprezentant în Ungaria, al cãrui mandat se încheie în august. Printr-o scrisoare adresatã lui Lagarde, autoritãţile ungare au iniţiat procedura de închidere a biroului F.M.I. de la Budapesta.
Din care pricinã femeiul are insomnii, precum batalionul de înalţi funcţionari, care în perioada 1991-2004 l-au ajutat pe Hayssam şi pe fraţii sãi sã fure statul român, fãcînd ca o parte din banii rezultaţi din afacerile cu statul sã ajungã în buzunarele lor şi ale partidelor. Fraţii Omar (cinci la numãr în România) au avut sute de firme fantome. Le foloseau pentru evaziune şi contrabandã, apoi le vindeau unor arabi fictivi, ca sã li se şteargã urma. Nu-şi plãteau taxele şi impozitele, iar înşelatul partenerilor de afaceri era principiul cauzalitãţii. Garda Financiarã, Serviciile secrete, Direcţia Finanţelor Publice şi chiar poliţia, erau la picioarele Haysamilor. Dupã lovitura de stat din decembrie 1989, România a fost oferitã pe tavã celor care dãdeau cea mai grasã mitã. De aceea nu mai avem pic de industrie şi mã minuneazã tupeul fantastic al directorului Rãdulescu de la B.N.R. (omul care a şocat piaţa în 2010, declarînd cã euro ar putea ajunge la 7- 8 lei), care minte cu seninãtate cã România exportã mai mult acum decît în 1988, ultimul an întreg de socialism. Aberaţii monşer! În anii socialismului România exporta în peste 140 de state. Milioane de tone de cereale luau drumul exportului, şi nu numai, iar acum am ajuns importatori de cereale modificate genetic, pe credit cu dobînzi exorbitante!
Ce exportãm acum? Pãdurile patriei, capete luminate, galoşi de gumã şi sclavi ieftini pe piaţa muncii occidentale.
Maria Diana Popescu, Agero www.agero-stuttgart.de
