Generaţia bunicului meu a fost una a solidaritãţii. Istoria, nedreaptã şi absurdã, cu mizele ei politice şi militare au fãcut din generaţia bunicilor mei una realmente de sacrificiu. A fost şi o generaţie a rezistenţei şi a salvãrii unei ţãri prinsã de consecinţele tragice ale rãzboiului. Generaţia pãrinţilor mei a fost una mai relaxatã, a construcţiei. În vremea lor s-au fãcut toate cele de azi: hidrocentrale, şosele, blocuri, stadioane etc. România de azi e în cea mai mare mãsurã România acestor douã generaţii. Iar numitorul lor comun pare a fi tocmai puterea de solidaritate, putere pe care generaţiile noastre parcã nu o mai au. În faţa Istoriei absurde sau a totalitarismului aceste generaţii au gãsit resursele necesare sã meargã mai departe, sã-şi construiascã locuinţe, şcoli, spitale, cãi ferate. ªantierele, fabricile, fostele C.A.P. erau de fapt forme de solidaritate, de întovãrãşire în slujba unei cauze sau a unui proiect. Chiar şi echipa naţionalã de gimnasticã sau fotbal erau forme de solidarizare, de efuziune comunã. Pânã şi suferinţele, privaţiunile erau comune.
Astãzi, la distanţa a mai bine de douã decenii de la schimbarea regimului politic, nu mai existã decât suferinţi individualizate, probleme personale, temeri de familie. Marile cauze comune aproape cã au dispãrut. Fabricile, şantierele, combinatele nu mai strâng ca odinioarã mii de angajaţi la porţile lor, ci abia câteva sute, şi acelea speriate de perspectiva zilei de mâine. Nici mãcar o naţionalã de fotbal ca lumea nu mai avem. Formele noastre de solidarizare sunt tot mai puţine. Societatea româneascã s-a atomizat vertiginos, clasele sociale s-au estompat, aproape cã nu mai poţi distige un “ţãran’’ de un “muncitor’’ pentru cã şi unul şi altul au devenit de fapt nişte supravieţuitori într-o democraţie aproape fãrã norme. Lumea satului e distrusã, sãrãcitã, uitatã. Dar nici lumea oraşului nu aratã mai bine. Cartiere întregi de blocuri în care trãiesc sute de mii de foşti salariaţi ai unei industrii pusã pe butuci, furatã, vandalizatã. Generaţia noastrã nu are busola celei a bunicilor (Neamul, Ţara, tema reîntregirii sau eliberãrii), aşa cum nu o are nici pe a pãrinţilor (munca, marile construcţii, obsesia marilor realizãri industriale, demografice).
Generaţia noastrã nu are decât obsesia supravieţuirii. Semãnãm foarte mult cu “eroii’’ din filmul acela destul de gustat de public – “Jocurile foamei’’. Am tot cãutat, în aceste decenii, modele, ba suedeze, ba americane, ba franceze. De fapt noi avem cele mai bune modele în chiar generaţia bunicilor şi pãrinţilor noştri. Ei au reuşit sã ţinã aceastã ţarã cu stindardele sus, cu demnitate şi curaj. Au reuşit ceea ce nouã parcã nu ne mai reuşeşte odatã: sã ne ridicãm din starea aceasta de decãdere şi indolenţã. Modele avem, slavã Domnului. Sunt chiar lângã noi, printre noi.
