Luni, când, dinspre sferele Puterii, soseau zvonuri insistente, dar şi contrariante, privind posibilitatea ca, de la 1 aprile, sã zicem, sau, în cel mai rãu caz, începând cu a doua jumãtate a acestui an, salariile şi pensiile românilor sã creascã, dinspre alte înalte sfere, cele ale Justiţiei autohtone, sosea nu un zvon, ci o ştire cât se poate de…adevãratã: fostul premier al României, Adrian Nãstase, a fost condamnat la doi ani de închisoare, cu executarea pedepsei, în aşa-numitul dosar „Trofeul calitãţii”. Prin pieţele publice din marile oraşe ale României, gerul nu alungase chiar pe toţi protestatarii, astfel cã ştirea despre condamnarea lui Adrian Nãstase şi zvonurile legate de o posibilã creştere a salariilor şi pensiilor aveau toate şansele sã cadã pe un teren fertil, dacã e sã ne raportãm la nevoia presantã a autoritãţilor de a pune surdinã manifestãrilor de stradã. Simple coincidenţe? Mai degrabã, nu. Experienţa ultimilor douãzeci şi doi de ani ne-a lãmurit asupra tipurilor de reactivitate de care sunt în stare guvernanţii români de toate culorile posibile în situaţii precum cea de faţã, când nemulţumirile populaţiei se mai întâmplã sã dea în clocot. Ne adunãm undeva, în vreo încãpere, ne mai dãm cu pãrerea despre una, despre alta, dupã aceea mai servim gloatei câte o limbã de pisicã sau, dupã caz, o fiolã de sânge. Politic, desigur. Cazul condamnãrii lui Nãstase, pus pe rol în urmã cu vreo nu ştiu câţi ani şi vizând evenimente din 2004, dar, chipurile, clarificat exact acum, în an electoral, în cursul unor proteste de stradã în plinã derulare şi, culmea, chiar în timpul unei, zice-se, importante sindrofii politice desfãşurate la Bruxelles. Sigur, trebuia sã ne dãm seama mai demult cã, ori de câte ori ajunge prin, vorba aia, una din capitalele Europei, Traian Bãsescu se simte dator sã poarte-n vârf de bãţ câte un trofeu de preţ de pe ogorul campaniei anticorupţie. Astfel, mai iese un raport cât de cât favorabil pe Justiţie, în felul acesta mai pot fi fãcute uitate derapajele grosolane de la regimul de viaţã democraticã, pe care anumite foruri continentale le condamnã doar declarativ, dar, dacã interesele o cer, le trec sub tãcere. Aşa şi acum. Într-un moment când cota sa, în sondajele din ţarã, e aproape de zero, Traian Bãsescu a venit cu o „pradã”aşa de mare, încât cred cã Europa a intrat în fibrilaţii. Mã tem, însã, cã românii nu au prea gustat acest scenariu subversiv, cu care, de altfel, s-au obişnuit de-a lungul vremii şi de care au ajuns sã se dezguste. Spun asta, gândindu-mã la efectele imediate ale anunţului privind condamnarea fostului premier la doi ani de închisoare. Exceptând nişte talk-show-uri exaltate, într-un sens sau în altul, ecourile condamnãrii lui Adrian Nãstase au fost, mai degrabã, nefavorabile. Pe mai toate reţelele de socializare, oamenii simpli s-au solidarizat cu zecile cu Adrian Nãstase. Aş zice, pe drept cuvânt. Adrian Nãstase este – o spun pentru a nu ştiu câta oarã – unul dintre cele mai bune produse (dacã nu chiar cel mai bun!) ale politicii româneşti postdecembriste. A dovedit o culturã politicã şi juridicã deosebite, o prezenţã de spirit şi o prestanţã socialã remarcabile, în cele mai dificile momente, a îndeplinit câteva dintre cele mai înalte funcţii în stat şi, în ciuda a tot ceea ce i se poate reproşa (aroganţã, infatuare, poate chiar abuzuri) perioada în care s-a aflat în fruntea Guvernului a fost poate cea mai fastã de dupã decembrie 1989. Asta au recunoscut-o pânã şi adversarii tradiţionali. Prigoana la care l-au supus, dupã alegerile din 2004, Bãsescu şi regimul lui este o dovadã cã de Adrian Nãstase şi nu de altcineva le-a fost şi le este fricã.
Pantru a-l elimina Bãsescu şi ai lui nu s-au dat în lãturi de la nimic. Au mers pânã acolo încât şi-au aservit (prin Geoanã, Ponta şi alţii) fostul mare partid al social-democraţiei româneşti.
Pentru toate aceste motive, mã alãtur şi eu glasului strãzii:Jos Bãsescu!
