MAREA PREACURVIE
Naşul, “cãlãreţul”-şef
(cu repetiţie)
Naşul e un fel de Ginghis-han, vestita cãpetenie mongolã, primul mare unificator de triburi migratoare din Asia anticã, cãpetenie cunoscutã în istorie şi prin numãrul mare de copii pe care i-a avut, cu sute de femei! Procedeul este unul tribal, care viza menţinerea genei puternice în interiorul etniei, realizarea unei comunitãţi bazate pe gena masculului dominant, specificã animalelor. De altfel, nici omul nu este mai departe de aceastã tendinţã, doar cã ea a fost educatã, sublimatã în relaţii afective, sentimentale etc. Numai cã, se pare, postura politicianistã resuscitã instinctul tribal ancestral, drept pentru care homo politicus vrea sã fie perceput ca fiind… puternic volens-nolens, deci femeile trebuie musai sã i se supunã sexual! Numai cã naşul-politician face acest lucru nu spre a-şi spori neamul, ci pentru a face sex pur şi simplu, spre a-şi afişa masculinitatea chiar dacã, de multe ori, el este un… exemplar nereprezentativ pentru tagma bãrbãteascã, deci nu are calitãţi de mascul dominant, calitãţi de lider şi de conducãtor. Nu, el are o numire într-un post, iar asta îi dã, în viziunea lui, “putere” sã privescã altfel posteriorele subordonatelor şi sã râvneascã nevoalat la ele, sã facã avansuri solistelor de muzicã popularã sau uşoarã, sã-şi angajeze secretare care trebuie sã poarte din prima zi de muncã vestimentaţii provocatoare şi lenjerie intimã sumarã spre deloc…
Ginghis-han cel modern este un tip libidinos, dar acceptat de metresele din politicã, din interes strict al parvenitismului, fie cã este fina sau secretara, o actriţã dornicã de ascensiune profesionalã fulgerãtoare în formaţia de amatori localã, sau nevasta vreunui sponsor al campaniei electorale…
Ginghis han-politicianul „cãlãreşte” doar ca sã nu se facã de râs în faţa semenilor din tagma politicã, cã e luat în tãrbacã de aceştia, cã e fraier, cã nu-i bãrbat… El nu are niciun fel de gând de a-şi perpetua gena, el încalcã cu nonşalanţã acea poruncã din Decalogul creştin, cea cu nerecomandarea preacurviei, dar şi pe aceea cu râvnitul la nevasta altuia, şi pe aceea cu “sã nu minţi”… Un pãcãtos, sadea! Dar îşi ispãşeşte pãcatele la Crãciun, sau la Paşte, sau când participã la târnosirea vreunei biserici, la braţ cu nevasta înşelatã pânã cu o orã înainte, şi-şi face nişte cruci mari, impresionante, perfect electorale!
Spurcarea bisericii
Şi încã ceva: şi nevasta încornoratã şi soţul ei, politicianul-Ginghis-han, au mai cãpãtat un obicei, care prinde al… necuratului de tare la cei slabi de înger, obicei, pe care, e drept, nu toţi cei din tagma lor şi-l pot permite: ctitoresc biserici! Gestul acesta cu rezonanţe profund creştine, care este, însã, deturnat de aceşti “pãgâni” tribali, care nu pun niciun preţ pe mântuire decât dacã ea aduce voturi sau le mai bagã vreo demoazelã de protocol în aşternuturi!
Ctitoria de biserici este, pe de altã parte, un gest compromis de însuşi mai-marii Bisricii Ortodoxe Române, care s-au dedat la blidurile puterii, ţinând isonul acesteia, de la cel mai înalt nivel pânã la administraţiile locale, având un singur scop, anume acela de a face rost de fonduri spre a ridica alte noi şi noi aşezãminte de cult, nu atât pentru a servi credinţei şi pentru a crea locuri de muncã pentru absolvenţii de seminarii şi de învãţãmânt teologic, singurul care nu intrã sub incidenţa vreunei reforme… profunde! Absolvenţilor unui astfel de învãţãmânt li se ridicã biserici, iar celorlalţi absolvenţi li se închid fabrici, iar preşedintele ţãrii le sugereazã sã plece din ţarã, sã-şi caute de muncã pe acolo… Apropo, aţi auzit de vreun preot şomer?
Ideea de a ctitori biserici este astfel compromisã, iar iertarea pãcatelor, chiar acordatã de graţia divinã, este una cu antecedente pângãrite aici, pe “aceastã lume”… Iertarea pãcatelor, oricâtã strãduinţã manifestã ctitorii-preacurvari, va surveni în “lumea de dincolo”, pãcatul lor rãmânând aici, “pe lumea aceasta”, el devenind exact unealta cu care se încearcã, disimulat, sã fim orbiţi, adicã prin însuşi gestul voievodal, mãreţ, al ctitoritului! Acestui pãcat li se adaugã şi cel al reprezentanţilor bisericii, care acceptã astfel de gesturi, ale unor oameni pe care mulţi credincioşi îi ştiu de preacurvari, de imorali, de corupţi, de “mafioţi” etc. Prostirea populaţiei prin astfel de gesturi îi afundã “pe lumea aceasta” pe aceşti farisei, şi pe partenerii lor de cuplu, “lumea cealaltã” nefiindu-le nici acestora, se pare, prea confortabilã!
O fi gestul ctitoririi de biserici la care recurg aceşti imorali şi amorali, deopotrivã, un fel de a-şi ispãşi pãcatele preacurviei, ori alte pãcate la fel de murdare, dar când îi vezi cât sunt de… evlavioşi în atari împrejurãri, şi ştii ce le poate pielea, te apucã o scârbã vecinã cu Iadul! Iar singura cruce pe care-ţi vine s-o faci, este aceea a mirãrii şi a implorãrii de protecţie divinã în faţa unor astfel de Ucigã-i Toaca şi a complicilor lor ascunşi prin sutane! Partea tragicã a vieţii unor astfel de personaje cu faţã dublã este cã pãcatele lor se rãsfrâng, uneori, asupra copiilor lor, care cad victime unor abuzuri cum ar fi alcoolismul, consumul de droguri, semiprostituţia, ori au accidente de circulaţie, la bordul unor autoturisme puternice, la volanul cãrora urcã fãrã experienţã şi conduc nebuneşte… Pedeapsã divinã? Coincidenţã? Destin?
Aceşti ginghishani în veşnicã erecţie electoralã şi ele, elenelupescu mereu cu chiloţeii pe vine, ne vorbesc despre democraţie şi despre cinste, ne fac – poftim de vezi – biserici şi ne voteazã legi privind educaţia copiilor noştri!
Han Titircã – Inimã-Rea
