Au trecut peste douãzeci de ani de când viaţa politicã mehedinţeanã a revenit oarecum la normal, în sensul menifestãrii libere a ideologiilor şi bãtãliilor din arena politicã localã, perioadã în care s-ar fi crezut cã politica evolueazã spre un concept modern, european şi sãnãtos pentru societate. Din contrã, scena politicã pare mai degrabã dominatã de un soi de inconştienţã amestecatã cu un concept distructiv al anihilãrii reciproce permanente a adversarului. Pe fondul unui obicei al reducerii la absurd şi la tãcere a opoziţiei, fiecare guvernare localã a comis acelaşi şi acelaşi pãcat: distrugerea oricãrei forme de opoziţie.
Dupã 1992, când viaţa politicã localã începe sã se cristalizeze, actorii politici locali, indiferent cum s-au numit ei, au dezvoltat în permanenţã o poftã nebunã de a-şi devora opozanţii. Este adevãrat cã guvernãrile locale s-au zidit pe scheletul celor naţionale, dar şi pe valul de opţiuni electorale, mehedinţeanul, ca tot românul, votând conform principiului „Ajunge cu ãştia, au furat prea mult, sã mai vinã şi ceilalţi!” Între 1992 şi 1996, FSN, FDSN şi ulterior PDSR au dominat scena politicã, iar puţinele voturi primite de opozanţi au fost folosite pentru rolul lor arbitrariu în formarea unor majoritãţi necesare PDSR. Dacã ar fi sã facem un recurs la memorie, nu ar fi prea greu sã ne amintim cã timp de 12 ani, între 1996 şi 2008, pentru menţinearea controlului PDSR asupra funcţiei de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi, Constantin Sârbulescu a fost ajutat sã rãmânã preşedinte al forului judeţean, mai ales cã în acei ani preşedintele era ales de cãtre consilierii judeţeni. La prima confruntare cu electoratul, în anul 2008, Stelicã a fost trimis la coşul de gunoi al istoriei. Coabitarea se fãcea cu oricine era dispus sã foloseascã rolul de arbitru şi cei câţiva consilieri pentru a ajuta PDSR sã menţinã controlul. Posturile de vicepreşedinţi aproape cã nici nu mai contau. Ele au fost date PNŢCD, PSM, PRM, PC, adicã celor care aveu puţini consilieri, dar ale cãror voturi înclinau balanţa. Dar nu asta a fost marea dramã a politicii locale, ci dezechilibrul grav dintre putere şi opoziţie. De fiecare datã când cineva câştiga alegerile, zdrobitor sau nu, puterea formatã în mod natural sau prin oastea de strânsurã predispusã la traseism, opoziţia devenea inexistentã. Guvernarea CDR a dat de gard cu opoziţia şi a controlat totul, prin cei trei parlamentari, prefect şi toate serviciile deconcentrate. Se întâmpla între 1996 şi 2000. Între 2000 şi 2004 PDSR a şters orice urmã de opoziţie şi a defilat la putere, aşa cum s-a întâmplat, poate în modul cel mai decisiv cu putinţã şi în timpul guvernãrii portocalii dintre anii 2008 şi 2012. Dupã alegerile din 2012, tradiţia nu s-a pierdut pentru cã USL, puternic dominatã în Mehedinţi de PSD-ul condus cu mânã de fier de cãtre Adrian Duicu a luat tot, spulberând opoziţia, al cãrei portocaliu s-a ofilit, devenind maroniu şi putred. În mandatul dominat de PDL, se încearcã din nou lichidarea oricãrui gen de opoziţie politicã, numai cã de aceastã datã totul se face atât de profund şi în forţã, încât opoziţia se resemneazã, se retrage, dar nu se predã, ci sapã la fundaţia castelului destul de fragil al puterii portocalii. Adrian Duicu îşi calculeazã fiecare pas şi ţinteşte cãtre un piedestal spre care nimeni nu putea crede la acea vreme cã el ar putea sã ajungã. Poate tocmai de aceea a câştigat tot Adrian Duicu, pentru cã nimeni nu a fost în stare sã îl evalueze la adevãrata lui capacitate politicã. De aceastã datã zdrobirea oricãrui tip de opoziţie politicã a fost devastatoare. Adrian Duicu nu mai are astãzi cu cine se lupta politic în Mehedinţi, însã aceastã dominare absolutã pare sã îl facã chiar şi pe el sã tânjeascã dupã ceva opoziţie, dupã cineva cu care sã se mai dueleze din când în când. Poate fi oare speculatã cu abilitate de la centru poziţia de stãpân absolut al unui judeţ, poziţie deţinutã de cei mai mulţi dintre liderii PSD din teritoriu? Poate cã da! Ce-i drept, pânã una alta, existã încã suficiente motive de distracţie: opoziţia trage mîţu de coadã, poate pentru a-l readuce la „casa pãrinteascã”.
