* Pieţele publice din marile oraşe ale României au luat foc! Scandãri precum „nu vã fie fricã/ Bãsescu tot picã!”, „Ieşi afarã,/ javrã ordinarã!”, „Piticul şi Chiorul/ au belit poporul”, au completat, cât ai zice puci, destul de coloratul folclor stradal postrevoluţionar, anunţând un an politic turbulent, încãrcat de evenimente care mai de care mai contondente în spectaculozitatea lor. Mulţi fac tot felul de analogii cu zilele lui decembrie 1989 – unele, îndreptãţite – lansându-se, însã, într-o serie de cugetãri, niţel ofensatoare pentru sensibilitatea noastrã naţionalã, de genul „pe români trebuie sã-i scoatã din amorţealã alogenii; în decembrie 1989, acest rol l-a interpretat un ungur (Laszlo Tokes), acum, îl interpreteazã un arab (Raed Arafat)” şi aşa mai departe. Eu, unul, nu iau în serios asemenea panseuri, întrucât mai cred încã în coincidenţe. Şi în faptul cã istoria, atunci când se repetã, ştiţi dumneavoastrã…
* În declanşarea recentelor mişcãri stradale, tratamentul la care a fost supus, în mod public, doctorul Raed Arafat a constituit doar ocazia şi nu cauza. Cauza e aceea cã românii, care au trecut cu stoicism peste toate nenorocirile aduse de volutele crizei şi de o guvernare pe cât de incompetentã, pe atât de rapace (tãierea salariilor, îngheţarea pensiilor, disponibilizãrile masive, legile strâmbe, adoptate în afara normelor democratice elementare etc.) nu au mai putut suporta cunoscuta aroganţã miştocãreascã şi enervantul tupeu prezidenţial ale lui Traian Bãsescu. Acesta, practic, îşi permite sã ia peste picior şi sã insulte pe toatã lumea, indiferent de rang profesional, de pregãtire intelectualã, de poziţie socialã ş.a.m.d. Din acest motiv, şi nu neapãrat din altul, românii au ajuns sã nu-l mai suporte pe tovarãşul Hãhãilã şi au rãbufnit. Dar nu oricum, ci solicitându-i demisia. Atât şi nimic mai mult.
* Credeţi, însã, cã Marinerul va ceda aşa uşor? Nici vorbã, chiar dacã, vãzându-se strâns cu uşa din toate pãrţile, dumnealui a retras proiectul noii legi a Sãnãtãţii care crease atâtea dispute şi care a dus, finalmente, la demisia dorctorului Arafat din funcţia de subsecretar de stat, gest în care nu puţini au vãzut laşitate, fugã de rãspundere. Deci, el lasã impresia cã e nemuritor şi rece, întâlnindu-se cu studenţii români care învaţã în Strãinezia, stând la şuete cu mai ştiu eu cine, în jurul unor pahare cu cuburi de gheaţã stropite cu sictir şi indiferenţã şi clocind diversiuni menite sã compromitã mişcãrile de stradã ale românilor aduşi la exasperare. Şi, din când în când, mai trage câte o reprizã de hãhãituri. Deocamdatã, serviciile par sã-l slujeascã într-o manierã vag entuziastã. Dar nu se ştie pânã când.
* Înainte de a fi, din nou, operat, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, şi-a sãrbãtorit onomastica într-un local, având o companie, cum sã zic, derutantã. Aş invoca doar un nume: Gabriel Oprea, unul din preşedinţii UNPR. Ce sã fie, ce sã fie? Gurile rele vorbesc de o tentativã a lui Nea Nelu de a-şi readuce la matcã fiii risipitori. Dar poţi sã ştii?
* Voind el sã vadã ce se întâmplã, de fapt, cu protestul din centrul Bucureştilor, Irinel Columbeanu s-a îmbrãcat mumos (mumos ca la Bamboo!) şi a pornit agale pe la „revuluţie”. Documentarea „de la faţa locului” n-a mai avut, din pãcate, loc, din pricinã de… faţã. S-a ales doar cu nişte ghionturi bine aplicate de „pieţaşii” cu experienţã în locurile mai sensibile, acolo unde, din când în când, mai are câte o senzaţie de scãrpinuş. De pildã, în ambiţia sa de a deveni primarul Capitalei. Acum, cã a primit botezul Pieţei, poate candida liniştit…
