“Cea mai unitã comunitate pe care am cunoscut-o”, aşa a rãmas în amintirile tuturor. O comunitate asemenea unei familii, în care totul se împãrţea şi nimeni n-avea nimic de ascuns. Era o familie mare pe o insulã micã.
“Eram o familie toţi. Nu se fãcea diferenţiere cã noi eram români şi ceilalţi turci. Vã spun, nişte oameni desosebiţi. Toţi copiii erau receptivi. Deşi acasã vorbeau turceşte nu puteai spune la şcoalã care era român şi care turc”. B. Valeria Victoria din Braşov.
“Insula era ca o familie, ca o curte imensã cu mai multe case. Aveam şcoalã, aveam fântâni cu apã potabilã…Pe atunci, apa Dunãrii nu era declaratã potabilã, dar noi şi barcagii beam apã din Dunãre. Credeam cã apa care trece peste şapte pietre se purificã cumva şi poţi s-o bei fãrã probleme”. Gheorghe Bob din Bucureşti.
“Ne-am nãscut liberi cãci nu era nimic rãu pe insulã. Nimeni nu se uita cu rãutate la altcineva. Era o bunã prietenie între toţi locuitorii insulei”. Sukran Tunalî din Istanbul.
“La Ada-Kaleh nu încuiam uşile. Foarte rar foloseam încuietorile”. Akten Zaimoglu din Istanbul.
“Dãdeam drumu’ vacilor, plecau. Unde sã fugã? În apã n-o sã intre! Pãşteau, cât pãşteau, dormeau. Seara, când era pe la 5-6, ştiau deja cã trebuie sã le mulgã mama. Venea vaca la poartã, îi deschidea poarta, imediat intra în grajd”. Keriman Nazim din Techirghiol.
“Eu am vãzut aici multe filme şi îmi amintesc cu plãcere de Laleaua Neagrã, Dragoste la zero grade, Elena din Troia, Cei 7 din Teba, Stan şi Bran construind o casã. Ei bine, când am vãzut acest ultim film, am început sã plâng când l-am vãzut pe Bran cã a cãzut de pe casã şi a înghiţit cele câteva cuie pe care le ţinea în gurã. Îmi aduc aminte cã a rulat un film cu un tren. Femeile bãtrâne, când au vãzut locomotiva, s-au bãgat pe sub scaune şi au început sã ţipe. Credeau cã vor fi lovite de tren”. Omer Kadri din Moldova Nouã.
“Asta este porţiunea din localitate pe care au arãtat-o în filmul Balul de sâmbãtã seara. Prin 1966 sau 1967 au filmat pe insula. Eu eram barcagiu. Transportam pasageri ce doreau sa treaca Dunãrea pânã la Ada-Kaleh. Toatã lumea zâmbea. Mã zic, parcã dintr-o datã s-a fãcut frumoasã barca mea! Într-adevãr era frumoasã, da’ aud:”Papaiani, Papaiani!” Mã ce-o fi cu Papaiani? Nu-l cunoşteam. Pe urmã am aflat cã Papaiani era marele artist care juca rolul din film. Dupã ce l-am trecut de mai multe ori, sigur, mã mândream cu Papaiani, nu cu barca. Au filmat şi pe Dunãre. Ziceam cã am sã îl trec eu pe Papaiani cu iubita din film, aveam barca frumoasã. Au gãsit pe altul care semãna a lipovean. Am fãcut schimb de bãrci. Eu am luat barca lui şi îl treceam pe Saizescu şi aparatele cu care filma, în barca cealaltã era fata aia. Cât m-am bucurat cã am sã mã vãd şi eu în film. Dar n-au arãtat secvenţa cu mine, au tãiat multe secvenţe. Puteau sã arate mai mult frumuseţile din insulã”. Faret Ahmet din Constanţa
“A fost şi rãzboi la noi. Militarii au stat cu puştile. De acolo aruncau bombe, însã pe Ada-Kaleh nu a cãzut nici una. În apã au cãzut, dar nu şi pe insulã. Miskin Baba ne-a ferit pe noi. N-a murit nimeni! Intram în cazemate când suna sirena, iar avioanele treceau peste insulã”. Keriman Nazim din Techirghiol.
“Mulţi n-au crezut pânã-n final cã se întâmplã! Foarte mulţi n-au crezut. Când s-a întâmplat, atuncea a fost tragedia. Nu, eu chiar nu eram conştient. Ce se va-ntâmpla, cum va fi…nu eram conştient. Vã spun, mulţi nu credeau cã va fi în final treaba asta! Cã va fi acoperitã insula”. Engur Ahmet din Orşova.
“Ultima au dãrâmat primãria. Şi geamia şi tot era dãrâmat. Erau nişte oameni pe un pom şi fotografiau, filmau…Chiar în parc erau, lângã sfântu‘ ãla”. Keriman Nazim din Techirghiol.
“Greu, şi-au murit foarte mulţi dupã ce au plecat de-acolo. Foarte mulţi! Da, bãtrânii s-au despãrţit greu, au suferit mult”.
“Apa a crescut treptat, n-a crescut dintr-o datã, aşa. În etape. Când s-a demolat minaretu‘ am vãzut. S-a dinamitat, a cãzut. La Orşova eram. Un bombardament! Şi-n Orşova au fãcut aceleaşi chestii, au bombardat, au filmat, au…”. Mioara şi Engur Ahmet din Orşova
“Încã mai am senzaţia cã sunt un deportat, nu am moştenit nimic de la pãrinţii mei!” Omer Kadri din Moldova Nouã.
Pentru noi, care n-am vãzut Ada-Kaleh decât prin ochii celor pe care i-am intervievat, insula rãmâne o fantasmã. N-o sã ştim niciodatã dacã era cu adevãrat atât de frumoasã ca în amintirile foştilor insulari, cu case înflorite, viţã-de-vie, leandri, magnolii, flori cãţãrate pe zidurile îmblânzite de soarele verii, lãmâi şi smochini, bragã rece şi îngheţatã parfumatã, aromã proaspãtã de fistic şi baclavale, turci fumând narghilea în faţa porţilor scunde…un Levant în miniaturã. (Carmen Mihalache şi Magda Andreescu, Adakale-li. Patria din buzunarul de la piept, Ed. Martor, Bucureşti, 2012, pag.33).
