* Încet, încet, lumea îşi reintrã în ritmul de viaţã obişnuit, dupã o mult prea lungã perioadã de, mã rog, sãrbãtori, în care s-a vorbit foarte mult despre „distracţie” şi „petrecere” şi destul de puţin despre lipsurile şi suferinţele care ne-au marcat şi ne vor marca, şi în continuare, dureros existenţa cotidianã. Pe undeva, este de înţeles, fiindcã, ştiţi dumneavoastrã cum glãsuieşte acel frumos cântec oltenesc în chip de marş sportiv, „de bucurii, noi rar avurãm parte”. Dar, pe de altã parte, suntem nevoiţi sã constatãm, pentru a nu ştiu câta oarã, cã, dupã o asemenea perioadã, reintrãm destul de greu în prizã, atât de greu încât însãşi „priza” pare defectã.
* Luni seara, am asistat sideraţi la un dialog, incredibil prin contondenţa unor declaraţii, dintre secretarul de stat de la Ministerul Sãnãtãţii, Raed Arafat, şi preşedintele României, Traian Bãsescu, pe tema serviciului medical de urgenţã. Am zis „dialog”? Oh, Doamne! Numitul Bãsescu a vorbit vreo trei sferturi de orã, bãgându-l pe bietul Arafat în corzi, ca pe un „duşman” al proiectului de lege a Sãnãtãţii ce se aflã şi ameninţându-l cu demiterea, în cea mai lipsitã de condescendenţã manierã cu putinţã. Raed Arafat, practic, nu a fost în stare sã articuleze nici mãcar un sfert de replicã. ªi nu fiindcã nu ar stãpâni suficient de bine limba românã. Nu, pentru cã Bãsescu, în binecunoscutu-i stil de şmenar, de cacealmist de cartier, schimba în permanenţã unghiul de abordare a problemei, astfel încât nici interlocutorul sãu sã nu ştie de unde sã înceapã rãspunsul şi nici telespectatorii sã nu poatã înţelege de partea cui este adevãrul, sã nu-şi dea seama, adicã, cine are dreptate. Unii au identificat în lipsa de reacţie a lui Raed Arafat sentimentul fricii. Mie mi-ar plãcea sã cred cã a fost vorba doar de reacţia unui om educat, de bun simţ, în faţa mitocãniei premeditate.
* Mare tãmbãlãu, mare, în jurul accidentului suferit de antrenorul Mircea Lucescu, pe o şosea din Bucureşti, accident în urma cãruia celebrul tehnician s-a ales cu nişte coaste rupte şi cu nişte complicaţii ale cãror urmãri încã nu le putem bãnui. Acest eveniment a ocupat, practic, toate emisiunile de ştiri ale televiziunilor de la sfârşitul sãptãmânii trecute. Ceea ce mi se pare excesiv, oricum am lua-o. În ceea ce mã priveşte, eu îi doresc lui Lucescu sãnãtate. E un antrenor bun, care a fãcut o bunã propagandã fotbalului românesc în Europa. Faptul cã e un tehnician respectat o dovedeşte, între altele, vizita pe care i-a fãcut-o, la spitalul unde avea sã fie operat, Rinat Ahmetov, patronul lui ªahtior Doneţk. Semnificaţia gestului acestuia a fost, însã, amplificatã excesiv de comentatorii de serviciu sau ocazionali ai evenimentului, ajungându-se la aberaţii greu de acceptat, oricât de îngãduitor ai fi. Vizita patronului ucrainean a fost un gest de normalitate, iar, pe de altã parte, un semn firesc de preocupare pentru viitorul echipei sale. În plus, Mircea Lucescu este un antrenor foarte… scump, el câştigând, dupã ştiinţa noastrã, cam patru milioane de euro pe sezon. Era, deci, normal, ca Ahmetov sã vinã la Bucureşti pentru a vedea cu ochii lui care este situaţia lui Lucescu. Şi pentru a-şi da seama dacã mai meritã, cum sã zic, investiţia. Ce atâta filosofie de doi bani gãuriţi?
