Scandalul imens legat de intrarea – de fapt neintrarea – în miticul spaţiu Schengen, şi toatã polologhia interminabilã din studiourile de dezbateri televizate pe aceastã temã nu sunt, pentru bunul simţ comun, decât baliverne europene cu ştaif, chestiuni semivagi, himere plutitoare peste o realitate disperatã şi cam fetidã.
Bunul simţ comun e interesat de chestiuni mult mai concrete, existenţiale în sensul cel mai direct al termenului, şi mai puţin de teme europene, de filosofii transfrontaliere.
Dincolo de toate aceste dezbateri privind aderarea la spaţiul Schengen rãmâne problema gravã a neaderãrii României la spaţiul normalitãţii, la spaţiul unei vieţi civilizate. Suntem din ce în ce mai departe de Europa, de spiritul civilizaţiei europene, cu cât avem pretenţia cã ne aflãm în miezul ei. Tot o ţãrişoarã mãrginaşã am rãmas. Tot sub jugul fanariot. Tot balcanicã, bizantinã, fariseicã. Ne tragem de la Rîm, dar ne tragem mai ales din Fanar şi acest lucru se simte şi se vede cu ochiul liber.
Corupţia e la ea acasã aici, pe malul stâng al Dunãrii albastre. Politicianismul stupid şi lipsit de scrupule domneşte imperturbabil. Instituţiile sunt osificate şi inerte, iar cetãţeanul doar o himerã, doar un amãrât de CNP. România realã e mai degrabã o republicã subdezvoltatã condusã de o juntã politico-financiarã, de o oligarhie transpartinicã. Suntem în plinã Americã de Sud, dar ne facem cã nu ne dãm seama. Nu avem tancuri pe strãzi. Nici cuiburi de mitraliere la intersecţii. Nici vreun dictator paranoic. Dar tot în plinã paranoia trãim. Industria e la pãmânt. S-a furat tot ce se putea fura. Fabrici. Bãnci. Combinate. Petrol. Aur. Fier vechi. S-a vândut tot ce se putea vinde. Doar aerul mai e oarecum românesc.
Dictatura e una mai subtilã dar la fel de cinicã şi durã ca una de facto. Presa e pusã de mult cu botul pe labe de potenţii zilei. Instituţiile sunt subordonate politic. Bugetul ţãrii e împãrţit dupã bunul plac al grupurilor de interese. În vremea aceasta milioane de români au ales sã plece în strãinãtate. Alte milioane tremurã de grija zilei de mâine. România a devenit deja o ţarã de tranzit chiar pentru cetãţenii ei. Sigur, dacã e sã ne gândim la orgoliul naţional, ba chiar şi la oarece interese economice, e regretabil cã nu am intrat încã în celebrul şi râvnitul spaţiu Schengen. Dar, cât ar fi schimbat aceastã aderare situaţia internã? Chiar dacã vom adera într-o bunã zi şi la moneda euro, situaţia catastrofalã în care ne aflãm pare ireversibilã.
Suntem mai aproape de Moscova, de spiritul ei oligarhic, al statului suveran, totalitar, decât de Bruxelles sau Paris. Democraţia e doar o poveste frumoasã în care, bieţii de noi, ne afundãm şi ne vom afunda pânã la capãt.
