O carte emoţionantã, scrisã cu lacrimi. Este de fapt autobiografia lui Virgiliu Tãtaru. Dacã ,,Amintiri din copilãrie ” este copilãria copilului universal, cartea de faţã este epopeia unui destin eroic în luptã cu vicisitudinile vieţii unui copil. Este de fapt drama unui copil de ţãran, care cu mari sacrificii, nu numai cã supravieţuieşte, dar reuşeşte în luptã cu destinul sã şi înveţe carte, sã ajungã un jurnalist de marcã, un scriitor.
Naşterea acestui copil este marcatã de un eveniment grav prin care urma sã treacã omenirea – cel de al doilea rãzboi mondial. Copilul vine pe lume în 1938. Nici nu reuşeşte sã-şi cunoascã bine tatãl, când acesta trebuie sã plece pe front. De aici nu se mai întoarce – este ucis în luptele de la Stalingrad. ,, Mama Leonida, mereu preocupatã şi tristã, nu mai ştia cum sã potoleascã foamea celor cinci guri,” în lupta cu destinul ei de vãduvã. De parcã nu era de ajuns, fratele cel mare, Alexandru, este dus pe front. De data asta în rãzboiul din Apus. De acolo va veni înştiinţarea morţii lui, cãzut în luptele din Tatra. Ei rãmân fãrã nici o speranţã. Le pierise şi acest cap de familie. Mama primeşte pensie numai de pe urma acestui erou, 85 lei, de pe urma tatãlui, nu. Ce-au cãutat românii acolo! Şi au rãmas,,copiii mereu flãmânzi, iar buna şi nevinovata mamã ţinând-o într-un plâns, ce nu mai contenea.”Aşa a ajuns Virgiliu sã fie adoptat de o familie fãrã copii din Mãru Roşu un sat ,, de pe deal ” de Cernaia unde se nãscuse. Nu a avut altã soluţie, mai ales, cã în 1946-1947 a fost o secetã cumplitã, de mureau mai ales oamenii şi celelalte vieţuitoare de foame.
Dupã ce îi spãla singura cãmaşã de in pe care o avea, dupã o baie cu leşie ,,pentru a mai goni din pãduchii ce-şi fãcuserã culcuşul în pãrul meu cârlionţat,”copilul era pregãtit pentru noua familie. Ne atrage atenţia sãrãcia lucie a acestei familii: copilul gol puşcã a stat ascuns printre boscheţi, pânã i s-a uscat cãmaşa. Urmeazã despãrţirea dureroasã, cu lacrimi. Mama îi spune: ,,Dragul meu Virgiliu, de astãzi dânsa va fi mama ta, mama Liza.”În noua familie, lucrurile s-au mai îmbunãtãţit: ,,Dintr-un costum mai vechi, pe care tata Constantin nu-l mai purta ,,mama Liza mi-a fãcut un costum: hãinuţã, pantaloni şi cravatã.” Curând cunoaşte împrejurimile şi copiii cãtunului. Este anunţat de noii pãrinţi cã , din toamnã, va merge la şcoalã: o clãdire cu o singurã clasã, pe moşia boierului.
În cei patru ani de şcoalã a avut trei învãţãtori. Dar cel care îl va ajuta sã meargã mai departe,la şcoala de învãţãtori din Turnu-Severin a fost “domnul Liviu Mazilu .” El îi sfãtuieşte pe noii pãrinţi sã-l dea pe copil la învãţãtori, ,,pentru cã îi place cartea.”
Dupã terminarea Şcolii Generale din Jirov, copilul va urma sfatul Domnului Mazilu, mai ales cã era şi ambiţia mamei Liza. Împreunã cu prietenul lui Ion Nedelea reuşesc la şcoala de învãţãtori. Dar dupã doi ani Şcoala Normalã din Severin se desfiinţeazã. Au urmat doi ani de muncã împreunã cu tatãl sãu pe la diferite construcţii. Sprijinit de directorul şcolii din Strehaia terminã liceul aici. Are şansa sã stea în gazdã la familia Vitcu, unde doamna Sãndica Vitcu îi va fi ca o mamã. Mai ales cã o ajuta şi la treburile gospodãreşti. Ca elev la liceu va scrie reportaje la ziarul ,,Înainte ”care apãrea la Craiova. La un concurs de reportaje obţine premiul I şi recompensa de 1000 lei.
Dupã terminarea liceului şi dupã încercãri eşuate la primul secretar al raionului, sau la Craiova pentru a obţine bursã de întreprindere, ajunge la examen la Filologie în Bucureşti unde intrã cu media 9,36 şi cu bursã de merit deci. Continuã şi pe perioada studenţiei sã scrie reportaje la diferite publicaţii ca Viaţa studenţeascã , Scânteia tineretului “Scriind la ziar am reuşit sã-mi îmbogãţesc stilul, limba şi ortografia în aşa fel cã, în cea mai mare parte, corespondenţele mele au avut de suferit puţine modificãri din partea redacţiei.”
A urmat Facultatea de Filologie şi din anul II s-a înscris şi la Facultatea de Ziaristicã. Le-a terminat pe amândouã în mod strãlucit.
Dacã acest copil nu a avut tatã, în schimb a avut mai multe mame: mama Leonida, mama Liza, mama Sãndica. Toate l-au iubit şi l-au ocrotit.
Dupã ce începe activitatea ca redactor la ziarul ,,Înainte “ în Craiova, dupã desfiinţarea regiunilor şi înfiinţarea judeţelor, la 1 iulie 1968 intrã în redacţia ziarului ,,Viitorul ” din Turnu – Severin. Anii trec. Fiinţele iubite inimii lui se duc pe rând. Prilej de mare durere şi lacrimi. “Amintirea familiei Vitcu, precum şi a familiei Basica din Strehaia adolescenţei noastre, îmi va însoţi gândurile şi zilele ce mi-au mai rãmas pe aceastã lume prea grãbitã, egoistã şi cu sufletul tot mai rece.”Chiar aşa! ! Lumea aceea era o lume simplã, o lume a satului românesc, dar ce bogatã sufleteşte! Astãzi mai de grabã te-ar fura decât te-ar ajuta. Am şi sãrãcit mult. Am distrus fabricile, uzinele, agricultura e la pãmânt. Prin Europa de Apus, prin Spania, Italia, Franţa întâlneşti numeroşi cetãţeni români la cules de cãpşuni, slugi, cerşetori, sau hoţi. Am ajuns cerşetorii Europei. Şi nu eram aşa! Cine ne-a condamnat? Trebuia sã facem privatizare nu demolare, nu înstrãinarea bogãţiilor ţãrii. Mai poate un orfan, copil sãrac, sã termine azi o facultate? Şi dacã o terminã, ce iese? Şomer cu studii superioare? Şi învãţãmântul de ce a scãzut? De prea multe reforme!
În ultima parte a acestei cãrţi, autorul ne vorbeşte despre,,Cei zece martiri executaţi la Turnu- Severin.” S-ar pãrea cã este în plus, cã stricã unitatea compoziţionalã a cãrţii. Dar nu este aşa. Numai un cititor grãbit nu vede legãtura organicã între cele douã pãrţi. În aceastã parte autorul evocã un eveniment tragic în viaţa ţãrii noastre: executarea celor zece martiri naţionali la Turnu- Severin de cãtre nemţi.
Erau zece luptãtori, soldaţi din armata românã fugiţi în pãduri cu învãţãtorul – ofiţer Victor Popescu, luptãtori împotriva armatelor nemţeşti, ocupanţi în primul rãzboi.
Episodul se leagã cu tragedia din familia autorului petrecutã în al doilea rãzboi mondial. Sunt evenimente triste care sporesc dramatismul unei ţãri lipsite de noroc. I-a fost dat poporului nostru sã strãbatã aceastã istorie tragicã. Aruncaţi de soartã în faţa unor armate puternice ale lumii, poporul a luptat eroic şi a ieşit învingãtor. Parcã este un fãcut sã nu putem ieşi dintr-un destin tragic în confruntare cu evenimente extreme. Poporul nostru le-a trecut şi sperãm cã le vom trece toate. Aşa s-a scurs un destin aspru, greu al unui copil orfan de ţãran.
Aceastã carte cu un pregnant caracter liric este scrisã cu patos. Acţiunea se desfãşoarã într-un ritm alert ce degajã un puternic sentiment tragic fiindcã este scrisã cu sufletul la gurã şi cu lacrimi pe obraz. Ceea ce ne cucereşte nu este numai emoţia puternicã a compasiunii, dar şi convingerea cã întâmplãrile sunt înfãţişate cu o sinceritate debordantã care ne solicitã şi ne angajeazã participativ.
Lucrarea pare un poem liric, scris într-un limbaj emoţionant. Exemplu:
“Prinşi în vârtejul ameţitor şi dureros al vieţii,
Timpul fugea pe lângã noi
Fãrã sã-l luãm în seamã.
Într-o zi noi, cei patru bãieţi,
Am vãzut-o pe mama şi pe sora Iulia în hohote
Şi vãrsând potop de lacrimi. etc”
Scrisul ne captiveazã, ne emoţioneazã şi nici nu ştii când ai ajuns la ultima paginã, furat de evenimentele la care participi sufleteşte. Fiecare cititor a trãit mãcar un eveniment din viaţa eroului cãrţii. Sinceritatea lui ne fascineazã şi ne provoacã.
PROFESOR
DUMITRU BÃDESCU,
STREHAIA – MEHEDINŢI
