“A vorbi despre Eminescu este ca şi cum…” spunea Arghezi, în prima frazã a unui excepţional elogiu adus marelui poet. Cum poate fi, astãzi, adusã vorba despre Eminescu, de cãtre noi, cei deja prinşi în strânsoarea epitetelor despre acest mare român şi spirit al secolului al XIX-lea? A scorni ceva nou despre el, ca superlativ, fãrã a cãdea în vreun fel de nepotrivire, prin comparaţie cu ce au spus alţii, înaintea noastrã, este dificil. Limba românã pare, astfel, sãracã. Iluzie sau nu, adevãr sau eroare, cam aceasta-i situaţia.
Desigur, ne-am putea auto-scuza, nu este neapãrat nevoie sã “inventãm” alte epitete şi superlative, alte calificative sau elogii, comparaţii sau metafore, cele care sunt, deocamdatã, spun ceea ce este esenţial, ceea ce vrem cu toţii, de bunã credinţã culturalã -scuzaţi clişeul! – suficiente, cu prisosinţã. Ceea ce trebuie, însã, cu toţii sã gãsim este adevãrul despre Eminescu, şi mai ales, despre acela despre forţa exemplului sãu moral, civic, patriotic. Eminescu-patriot nu este cel -sau nu doar cel – din “Ce-ţi doresc eu, ţie, dulce Românie?”, spre exemplu. Adevãrul despre acest fel de Eminescu, este altul, ascuns – vorba vine – printre rândurile articolelor sale de atitudine, comentariu politic şi economic, social şi istoric. Verticalitatea poziţiei eminesciene în sensul simţãmintelor naţionale este mai mult decât exemplarã. Niciun fel de vicleşug politic sau economic, nu l-au clintit de pe poziţie. Interesul celor pe care-i reprezenta scrisul sãu, articolele sale, a fost mereu deasupra interesului personal sau al redacţiei care-i gira materialele. Aceastã deontologie profesionalã – pe care trebuie s-o înţelegem dincolo de orice sens peiorativ, indus de presa contemporanã româneascã, plinã de coterii, influenţe şi afluiri de personal şi conştiinţe – practicatã de Eminescu înseamnã moralitate. Înseamnã perfecţiune spiritualã.
Moral nu poate fi decât un spirit înzestrat nativ, dublat de o educaţie aleasã şi asimilatã, iar, apoi, asumatã. Aceastã trinitate educaţionalã – calitate, asimilare, asumare – este, la rândul ei, rarã. Eminescu, din fericire pentru noi, a avut-o, a exersat-o, a aplicat-o, mai ales în jurnalism.
Moralitatea este, altfel, o chestiune extrem de sensibilã, cazuri precum Eminescu, fiind rare. Moralitatea poate fi cumpãratã, ca sã zicem aşa. Un om moral, poate fi pervertit spre imoralitate cu un anumit preţ, bani, aur, funcţii, alte beneficii. Şi invers este valabil: un imoral, beneficiind de anumite favoruri, poate deveni moral, îşi poate “curãţa” comportamentul, pentru mai mult sau mai puţin timp. Şi într-un caz şi în altul, intervine legea necruţãtoare a valorii, şi alege bobul de neghinã: când eşti demn, atunci când ai trecut de la moral la imoral, şi retur, sau când ai fãcut acest “traseu” de la imoralitate la moralitate, şi invers? Valoarea are calitatea de a fi neschimbabilã, netransformabilã, imuabilã la influenţele exterioare.
Ori, în cele douã cazuri, nu poate fi vorba despre aşa ceva, chiar dacã, aparent, trecerea de la imoralitate la moralitate ar prezenta mai multe argumente în favoarea unei staturi morale. Nu, pentru cã lipsa de demnitate a stãrii de imoralitate avutã anterior oferã câmp deschis recidivei, tentaţia “fructului oprit” fiind oricând o portiţã deschisã spre aceeaşi imoralitate (Cine a trãdat o datã, trãdeazã şi a doua oarã, spune un vechi proverb!). Prin urmare, omul moral perfect care a fost Eminescu, prin rezistenţa la orice fel de… oferte venind dinspre contemporanii sãi spre a nu mai fi atât de vehement, atât de critic, de necruţãtor, de neiertãtor în articolele sale, în analizele, atât de demascatoare în privinţa mai marilor puternici ai zilei, guvernanţi, parlamentari, membri ai corpului diplomatic, români sau strãini, rãmâne exemplul care sã traverseze, în continuare, chiar dacã singular, istoria naţionalã şi, alãturi de alte asemenea caractere, pe cea universalã.
Mai mult, trecând prin chinuri groaznice, efect al unor înscenãri cumplite, rod al unor trãdãri ale confraţilor jurnalişti sau din organizaţii civice ori literare, el nu s-a plâns niciodatã de suferinţele sale. Nu a acuzat pe nimeni de nimic. De ce? Pentru cã şi-a asumat riscurile profesiei şi, nedeclarat, dar implicit, rolul de asanator al societãţii în numele cãreia vorbea în paginile de ziar! Eminescu nu a cerut bani ca sã tacã din gurã, nu a cerut mãriri de salariu pentru tirajele la care crescuse ziarul Timpul, la care publica atât de dinamitard, a refuzat sã-şi înfrâneze fluxul ideatic conjugat cu cel profesional, a refuzat sã-şi perverteascã conştiinţa în faţa ofertelor puternicilor zilei, inclusiv refuzul de a candida şi de a fi ales ca deputat în Parlamentul României!
Ideile pentru care milita el în coloanele Timpului, erau mai importante, nu pentru cã voia sã se rãzbune pe coţcarii vremii sale ci pentru cã aşa este firesc, dintodeauna, în jurnalism, sã se întâmple într-o societate bolnavã moral… Dintre cei care au încercat sã-l… “cumpere” pe Eminescu, doar câţiva au rãmas în memoria timpului, dar cu grea tinichea legatã de nume, cei mai mulţi dispãrând în negura uitãrii, a arhivelor, a cvasi-anonimatului. El, Eminescu, a trecut proba aceasta, articolele sale sunt exemplu de corectitudine, de profesie dusã spre limitele curãţeniei de suflet, conştiinţã şi probitate moralã, el fiind considerat, pe drept şi întemeiat cuvânt, şi întemeietorul jurnalismului modern românesc.
Oare, câţi se mai pot lãuda cu asemnea performanţe profesionale? Puţini, atât de puţini cã ei, chiar dacã existã, se pierd în noianul de murdãrie cotidianã: minciunã, perversitate, incompetenţã, plagiaturi, imitaţie şi imposturã!
Şi ar mai fi ceva important: cine ar trebui sã-l cinsteascã pe Eminescu, şi pe cheltuiala cui? Dacã Eminescu aparţine tuturor românilor, deci el ne poate reprezenta pe fiecare dintre noi, în parte, am zice cã nu orice român poate sã-l reprezinte pe Eminescu! În acest al doilea caz, riscurile sunt enorme; pe de o parte, este riscul ridicolului şi al inadecvãrii la care se expune cel care, nepregãtit suficient fiind, face un astfel de demers, ori prea insistent, ori prea frecvent şi fãrã relevenţã fiindu-i “manifestãrile”, pe cealaltã, pândeşte riscul de a-i face defavoruri chiar celui omagiat, celebrat, aniversat etc. Mai mic acest din urmã risc, dar el poate fi amplificat, involuntar, de o mai slabã pregãtire a publicului care vine în contact cu astfel de mesaje!
Eminescu nu mai poate fi privit ca obiect inert, folosibil şi refolosibil, pe care îl putem… “valorifica” la 15 ianuarie şi la 15 iunie, anual, dupã cum putem strânge un buget şi funcţie de cine mai are chef şi interes sã vinã prin vreun colţ de ţarã sau altul, la cenacluri, concursuri, festivaluri, simpozioane, mese rotunde, decernãri de premii, dezveliri de statui-kicht şi lansãri de maculaturã cu pretenţii de carte!
Eminescu este tezaur naţional, accesul la el, prin urmare, trebuie limitat, nu de vreo formã de cenzurã de partid, politici culturale, ambiţii personale ori instituţionale ci de una a simţului mãsurii, de la vlãdicã la opincã. “Est modus in rebus”, scria pe frontonul Oracolului din Delphi, alãturi de celãlalt celebru îndemn “Nosce te ipsum!” (Cunoaşte-te pe tine însuţi). Pentru asta, nu trebuie “sã te pricepi la Eminescu”, trebuie doar sã ai un dram de moralitate, mãcar un mic procent din cea a celui aici îndelung şi cu respect pomenit!
