Deşi nu mã numãr printre numeroşii şi motivaţii admiratori ai reuşitelor regizorale semnate de regretatul Sergiu Nicolaescu am avut şi eu destule momente în care am fost sedus de personaje precum Pistruiatul sau comisarul Moldovan. Pe vremea aceea mi se pãreau nişte filme foarte reuşite şi le priveam cu maxim interes la cinematograf pe vremea când în oraşul nostru funcţionau trei. Ultimul film marca Sergiu Nicolaescu la care am fost, “Supra-vieţuitorul’’, nu prea mi-a plãcut însã, trebuie sã recunosc, deşi acum, odatã cele întâmplate şi ştiute, parcã aş privi acest film cu alţi ochi. Am vãzut “Supra-vieţuitorul’’ într-un cinematograf bucureştean şi ştiu cã nu m-a convins imaginea bãtrânului comisar postbelic încercând sã parã abil şi degrabã risipitor de gloanţe, la fel ca în tinereţe când era pe urma legionarilor cei rãi.
Dincolo de toate impresiile pe care fiecare dintre noi le avem la un moment dat, Sergiu Nicolaescu a marcat o epocã. L-am privit cu admiraţie, lunile trecute, pe un post TV, vorbind despre anii sãi de debut. Nu ştiam, de exemplu, cã de formaţie era inginer, nu regizor. Regizor a devenit din pasiune, prin dãruire. La amintita emisiune tv mi s-a pãrut bãtrân şi demn, discret şi plãcut. Unora, sigur, nu le plac filmele lui Sergiu Nicolaescu. E dreptul lor. Dar trebuie sã recunoaştem cã a fost o figurã de mare bun simţ a scenei noastre româneşti. Un om de ţinutã.
Din pãcate însã moartea domniei sale a dus lucrurile într-o cu totul altã direcţie, şi una nefericitã. Tot scandalul mediatic legat de incinerare mi s-a pãrut deplasat. În fond, e vorba despre voinţa sa, de ultima lui dorinţã, respectatã de familie.
Nimeni nu poate nega faptul cã televiziunile au un rol major în ecuaţia jocului democratic. La ora actualã sunt principalul instrument de informare al tuturor, şi, mai mult decât atât, în baza lor se formeazã opinii. Marea majoritate a populaţiei îşi trage, ca sã zic aşa, pãrerile despre politicã, despre finanţe, despre tot ceea ce se întâmplã în lume de la televizor, nu din cãrţi, nu din studii academice. Dar tot atât de adevãrat e cã de multe ori stimabilele noastre televiziuni probeazã un tembelism greu de explicat. Cel mai recent caz – moartea lui Sergiu Nicolaescu – ilustreazã într-un mod clar totala lor lipsã de scrupule, cinismul şi chiar ghiolbãnia lor tristã. Disperate dupã obsesiva lor audienţã televiziunile au fãcut circ, şi unul de proastã calitate, pe seama unui eveniment ce s-ar fi cuvenit a fi petrecut cu solemnitate, decenţã, bun simţ, discernãmânt şi sobrietate. Scenarii peste scenarii, pãreri peste pãreri care mai de care mai nepotrivite, supoziţii, insistenţe, imagini reluate la modul absurd, copii apãrând din neant, falsuri grosolane, injurii şi semilapidãri publice.
Dincolo de toate scena cea mai jenantã, cea mai de prost gust neaoş a fost cea a huiduirii soţiei regizorului când aceasta ieşea de la Crematoriu. Cã de ce avea un palton alb, cã de ce nu i-a fãcut defunctului slujbã bisericeascã, cã a pus mâna pe averea regizorului etc – tipic românesc. Nu a contat doliul, nu a contat nimic. A contat doar audienţa şi lipsa de bun simţ manifestã. Mai era puţin şi boborul nervos o linşa pe biata vãduvã, şi sunt convins cã televiziunile ar fi transmis cu emoţie, “de la faţa locului’’, fãrã nicio ezitare, lingându-se pe bot de plãcerea unui asemenea spectacol hilar.
O fi aparţinând Sergiu Nicolaescu poporului, cum zicea o distinsã cocoanã anonimã, şi aparţine, desigur, prin filmele sale, dar de aici şi pânã la tot acel circ trist e cale lungã. Şi nu zic cã e doar vina poporului pentru aceste derapaje primitive, cât mai ales e vina manipulatorilor tv, lipsiţi de scrupule şi adeseori efectiv tâmpizaţi de dragul audienţei.
