Am fost invitat, nu ştiu dacã am mai spus deja acest lucru, la o televiziune localã, în calitatea de… analist politic. Sunã flatant, nu-i aşa? Sã fii analist politic şi sã apari la tv şi sã-ţi dai cu pãrerea cât mai doct, cât mai fin, ce poate fi mai drãguţ? În realitate însã ştim bine cã nu existã propriu zis profesia de analist politic, cã e o calitate, un titlu destul de prolix-n definiţii şi nu-ţi prea poţi face un mare titlu de glorie din acesta. În plus cam tot românul e analist politic. Diferenţa o dã doar nivelul de discurs şi de aplicare pe fenomen, în speţã cel politic. De la tanti Lenuţa din Puţinei pânã la domnu Vasile de la asociaţie cu toţii au o pãrere despre ce se întâmplã pe zona aceasta tulbure şi nervoasã a politicii.
Cu toţii ştim câte ceva, avem opinii, ne exprimãm despre, ne plac sau nu ne plac anumite mutre din spectrul politic. De la cel mai precar instruit jurnalist de serviciu pânã la nivelul de prodecan România e o ţarã de analişti politici îndãrãtnici.
În ultima vreme, dat fiind şi nebunia aceasta a alegerilor, cantitatea de pãrerologi a crescut pe metrul pãtrat ceva de speriat. Unde întorci capul dai de un mic analist de provincie, de un neînţeles geniu al analizei, de un spirit critic evoluând în ignoranţa ignobilã a societãţii. Chiar m-am şi contrazis zilele trecute cu cineva, persoanã neimportantã şi nu-i dau numele, care a reuşit, în opinia sa, sã se descurce în viaţã, sã-şi punã sacii în cãruţã, sã fie un mic învingãtor. Foarte bine, am zis. Bravo ţie. Doar cã individul, dupã ce-şi ridicã singur osanale şi statuie, vine şi zice cã eu, în opoziţie cu mãreţele sale realizãri personale, nu am prea reuşit, nu-s ceva cu halva, vreun mic grangure, vreun şef de ceva, vreun directoraş de deconcentratã pocnind din cãlcâie când mã cheamã stãpânirea. Nimic din toate aceste semne ale parvenirii sociale. Cu alte cuvinte, vorba respectivului domn, sunt un guşter.
M-am enervat pe moment. Cum adicã guşter? Cine nu s-ar fi enervat? Trecând peste faptul cã guşterul e chiar o vietate frumoasã, sensul era unul clar depreciativ. Dar realmente, din punctul de vedere al stimabilului meu interlocutor, sunt un guşter. Nu am nici mãcar jeep. Nu-s director de ceva cu halva pus pe criterii de “competenţã’’ maximã, fiul tatãlui sau nepotul sau mãcar finul vreunui megastar politic. Într-o lume de megastaruri de doi lei, de politruci versatili, de parveniţi plini de ifose, nici nu e greu sã fii guşter. Într-o lume în care criteriul ascensiunii nu e cel al competenţei, al studiilor serioase (şi nu din cele fãcute la obscure facultãţi private, pe bani buni), cu atât mai puţin al cãrţilor publicate, a fi guşter e doar o consecinţã. Degeaba mi-am fãcut eu studiile universitare la zi, la stat, pe locuri bugetate, în urma unui examen scris şi foarte greu. Degeaba şi cele postuniversitare. Degeaba am publicat câteva cãrţi de eseisticã, publicisticã şi prozã, plus prezenţe în reviste de culturã naţionale. Tot guşter rãmân, din perspectiva parvenirii, obedienţei şi datului din coate.
Sunt sigur cã dacã eram un directoraş de ceva, de orice, respectivul m-ar fi tratat cu respect. Aşa, pentru cã doar am publicat nişte cãrţi, de ce m-ar fi respectat, nu? Indivizii de acest tip sigur îl respectã doar pe Gigi Becali. Sã fie sãnãtoşi!
