Între curiozitãţile destul de frecvente ale studenţilor mei la orele de literaturã se aflã cele legate de zonele – cum sã le zic? obscure? sordide? – din viaţa marilor scriitori. A fost Eminescu misogin? Dar din ce cauzã a murit el, de fapt? Ce rol a avut aici Maiorescu? Cine i-a inspirat poezia „Atât de fragedã”, Veronica Micle sau Mite Kremnitz? I-a fost fidelã „Bãlãuca” poetului nepereche? Nu cumva l-a „tradus” ea cu prietenul Caragiale? Câţi copii din flori a avut Adrian Pãunescu? Dar Preda, Marin Preda, e adevãrat cã a murit înecat în propria vomã, cu ajutorul odioasei Securitãţi şi în asistenţa tehnicã a KGB-ului? Cine-i ţinea de urât tinerei soţii a lui Nichita Stãnescu? Eugen Barbu chiar îşi scria singur cãrţile sau apela la „negrişori”? Pe patul de moarte, G. Cãlinescu continua sã fie îndrãgostit lulea de o foarte tânãrã colaboratoare de la Institutul de Teorie Literarã şi Folclor? Şi aşa mai departe.
Astfel de curiozitãţi pot pãrea legitime. Şi chiar sunt. Atâta vreme cât ele nu se substituie interesului real pentru înţelegerea, pentru aprofundarea operelor acestora şi în condiţiile în care biografii avizaţi au dat nişte verdicte greu de pus la îndoialã în toate aceste dileme. Astfel de curiozitãţi persistã, totuşi. Ce anume ar putea sã le determine? În „Scrisoarea I”, Eminescu gãsea un rãspuns foarte aproape de adevãr: „Dar afarã de acestea, vor cãta vieţii tale/ Sã-i gãseascã pete multe, rãutãţi şi mici scandale:/ Astea toate te apropie de dânşii. Nu lumina/ Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pãcatele şi vina,/Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt, /Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”. La ingratitudinea posteritãţii, invocatã de poet, am mai putea adãuga mentalitatea cancanierã a foarte multor contemporani, amplificatã de emisiunile de… profil ale televiziunilor şi de presa de scandal. De fiecare datã când sunt abordat cu astfel de întrebãri, rãspund invariabil: adevãrul fundamental despre viaţa unui mare artist în opera sa şi nu în accidentele, în întâmplãrile prin care viaţa lui se aseamãnã cu viaţa oricãruia dintre noi. Adevãrul vieţii unui artist este condensat în opera sa, în arborescenţa semnificaţiilor acesteia, în mesajele ei majore. Asta nu înseamnã, desigur, cã, pentru a-l afla, ar trebui sã recurgem la ieftinul (de fapt, penibilul, inutilul, în ultimã instanţã) demers detectivistic de a cãuta urmele anecdoticii biografice în operã. Nu le-a gãsit şi nu le va gãsi nimeni, niciodatã.
Pe la începutul anilor ‘70, în toiul unei polemici pe care o purta cu un mult prea insistent scotocitor prin biografia eminescianã, neuitatul meu profesor, Al. Piru, ironiza necruţãtor eforturile acestuia, anunţând, într-un post-scriptum, cã, datoritã lor, au fost descoperiţi, într-un depozit de cherestea de la margine de Bucureşti, plopii fãrã soţ din binecunoscuta poezie. Cu asta, polemica, evident, s-a încheiat. Nu însã şi strãduinţele respectivului eminescolog, concretizate în vreo douã tomuri masive de „noi contribuţii”, absolut irelevante, de care, azi, nimeni nu mai pomeneşte nimic. De ce amintesc toate acestea? Din profunda îngrijorare cã interesul pentru literaturã, pe lângã faptul cã a ajuns la cote extrem de joase, tinde sã se transfere exclusiv asupra zonelor periferice ale vieţii literare şi a penumbrelor telurice din biografiile scriitorilor. Un fenomen ce devine şi mai nociv, dacã avem în vedere atacurile tot mai numeroase şi mai abjecte la care sunt supuşi – chiar în unele reviste de profil! – sub pretextul ipocrit al revizuirii critice, câţiva dintre scriitorii exponenţiali ai literaturii române (Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Cãlinescu, Preda, Nichita Stãnescu, Adrian Pãunescu…). (Va urma)
