Cred cã nu e cazul sã discutãm şi astãzi despre temele terifiante ale zilei, unde rata infectãrii cu sars cov 2 şi situaţia criticã din spitale joacã rolul central. Vom încerca sã discutãm un subiect diferit, unul capabil sã ne insufle puţinã speranţã sau cel puţin sã ne abatã gândul de la tensiunile din prezent.
Am fost zilele trecute, pentru prima datã, în Eibenthal. Poate mulţi dintre dumneavoastrã aţi fost deja şi ştiţi, dar pentru mine totul a fost cu desãvârşire nou şi neaşteptat.
Am urcat cu maşina un drum foarte lung, şerpuitor, şi deşi foarte îngust, un drum bine întreţinut. Peisajul e de poveste: drumul urcã pe versant, despicând în jos vãi adânci, abrupte, dar oferind şi panorame spectaculoase asupra Dunãrii. Şi dupã ce am mers destulã vreme am ajuns în sfârşit undeva între dealuri unde este vatra nouã a aşezãrii (se pare cã vechea vatrã era, la începuturi, sus pe dealuri, abia mai târziu oamenii s-au „tras” spre albia pârâului, pe actualele locuri).
Am trecut pe lângã şcoala unde câţiva copii bãteau mingea, offline. Pe lângã Biserica catolicã, cu aerul ei sever şi liniştit. Sãtenii, cei cu care am apucat sã schimbãm douã-trei vorbe, oameni foarte cumsecade. O aşezare îngrijitã, curatã, dar evident atinsã de fenomenul depopulãrii, cu case abandonate, destule.
Am aflat de la un localnic câte ceva despre cum pe la 1820 au venit cehii aici, la graniţele imperiului austro-ungar, şi s-au apucat de minerit şi de industria prelucrãrii lemnului, reuşind sã constituie o comunitate aparte, o insulã de limbã cehã şi un cadru exemplar de viaţã obşteascã. E uimitor cum au trãit oamenii aceştia atât de izolaţi, atât de departe de suflul urban. Cum uluitoare e liniştea şi echilibrul acestui loc cu adevãrat aparte. Sigur, marea atracţie actualã a Eibenthalului este restaurantul din centru aşezãrii. Este cunoscut la nivelul întregii ţãri pentru produsele sale culinare de excepţie. Acestui restaurant i se datoreazã de fapt şi mica renaştere de acum, faptul cã Eibenthalul e din ce în ce mai mult vizitat de turişti. La coborâre ne-am întâlnit cu maşini din Bucureşti şi Caraş care urcau în mod sigur atraşi de faima restaurantului şi de pitorescul aşezãrii.
Într-un cuvânt: Eibenthalul este o perlã mehedinţeanã, un loc cu adevãrat rar. O comoarã de aşezare. În contextul actual, cu graniţe închise, se presupune cã turismul intern va exploda. Ceea ce şi pentru noi ar trebui sã fie o oportunitate extraordinarã. Şi unul dintre marile noastre atuuri în politicile de atractivitate turisticã îl reprezintã aceastã micã aşezare suspendatã între culmi: Eibenthal. Meritã sã mergeţi acolo, sã gustaţi din liniştea şi farmecul retras al acestui loc. Un loc în care, preţ de câteva ore, poţi lãsa în urmã grijile şi fricile de fiecare zi, şi te poţi bucura de frumuseţea naturii, a oamenilor, a bucatelor.
Avem cu toţii nevoie, mai ales în aceste zile, de mici evadãri. Cãci atâtea luni de nevrozã socialã şi-au pus amprenta asuprã-ne. Nu ştiu când apare, dacã mai apare, vaccinul anticovid, dar pânã atunci putem face destule lucruri mici, ieşiri de o zi, astfel încât sã regãsim bucuria de trãi şi încrederea.
