Am fost zilele trecute la un centru medical, pentru o analizã astãzi „la modã”, din nefericire: testul covid. Am urmat toţi paşii, telefon, programare. Şi în dimineaţa respectivã m-am prezentat la clinicã, am stat la rând. Personalul medical a fost foarte amabil şi prompt, nimic de zis.
Mã aşteptam la o procedurã rapidã, însã peste rândul de persoane deja programate a apãrut un grup de bãrbaţi, de muncitori însoţiţi de şeful lor de echipã, în vederea aceluiaşi test covid. Pe moment, normal, te superi. Adicã, nu mai respectãm rândul, programãrile? E o nervozitate în aer, generalã, cãreia cu greu i te poţi sustrage. Dar nu a fãcut nimeni scandal.
Ne-am aşteptat procedurile în linişte, la distanţa regulamentarã, urmând ca peste câteva ore sã primim rezultatele. În timpul aşteptãrii normal cã te gândeşti dacã nu cumva, Doamne fereşte… Dacã nu cumva cei de lângã tine, Doamne fereşte. Şi tot aşa. Un microclimat de teamã (teamã de celãlalt, mica panicã legatã de propria vulnerabilitate).
Dincolo de toate aceste chestiuni de procedurã medicalã (în alte oraşe un astfel de test costã aproape dublu, la noi e sub 50 de euro) ceea ce e cu adevãrat important e aspectul uman şi social. Vreau sã vã spun cã toţi, dar absolut toţi cei aflaţi la rând pentru testul covid în acea dimineaţã voiau sã ia acest test, tradus, pentru a pleca „afarã„ la muncã sau pentru a se întoarce acolo. În Austria, în Germania etc. Erau, fãrã exagerare, 40 de persoane, bãrbaţi şi femei, toţi în deplinãtatea forţelor de muncã.
La un simplu calcul, vã imaginaţi câţi severineni pleacã (dupã testul covid) zilnic afarã? Sãptãmânal nu mai vorbim. Lunar, deja e un veritabil exod al forţei de muncã. Ar trebui cineva din zona cercetãrii sociologice sã facã un studiu, o analizã a acestei situaţii de excepţie. De tristã excepţie. Oameni tineri, plecând la muncã afarã, în pofida tututror restricţiilor şi fricilor date de covid. Pentru cã efectiv nu au încotro. Pentru cã efectiv nu au de ales. Pentru cã efectiv nu-şi mai gãsesc aici, acasã, sursele unui trai demn.
Vi se pare cã trãim o stare de normalitate? Eu zic cã este o situaţie la antipodul normalitãţii. O situaţie care ar trebui sã ne îngrijoreze pe toţi. Toţi aceşti oameni aleg sã plece în strãinãtate, sã presteze munci grele, chiar foarte grele, la alţii, cu un statut social neclar acolo, pentru cã propria lor ţarã nu reuşeşte sã le ofere o şansã, aici.
E o dramã socialã, a zilelor noastre. Şi noi trecem nepãsãtori mai departe ca şi cum nu s-ar întâmpla sub privirile noastre…
