Întâmplarea face ca în ultimele zile sã urmãresc un serial documentar românesc, realizat de Lavinia Betea, şi intitulat „Amintiri despre trecut”. Pentru cei care nu l-au vãzut, vã pot spune cã sunt trecute în revistã, şi discutate fie cu umor, fie cu spirit critic, toate aspectele vieţii din comunism: industrializarea, planurile cincinale, cozile la alimente, anii ‘60-’70 cu relativa lor prosperitate şi deschidere, anii ‘80 cu obtuzitatea şi privaţiunile impuse.
Mã rog, printre toate sunt şi episoade în centrul cãrora stau copiii, educaţia, taberele şcolare, olimpiadele, desenele animate de atunci, alimentaţia şi jocurile copilãriei. Ştim bine cã pe atunci joaca şi lecţiile ocupau cea mai mare parte a timpului unui copil, şi cã se stãtea foarte puţin la televizor (programul era redus), cã se mergea în practicã şi în tabere şcolare, la întreceri sportive pe şcoli, cã se citea foarte mult.
Alimentaţia era pentru foarte mulţi o problemã, iar dulciurile erau puţine (eugenii, bomboane cu lapte, prãjituri prin cofetãrii etc), dar cu toate acestea copii se distrau de minune. Sporturile, jocurile colegiale, excursiile cu clasa, sãrbãtorile de iarnã (aşa cum erau ele, ba cu moş Crãciun, ba cu moş Gerilã) fãceau din copilãrie un tãrâm frumos, idilic.
Venind în timpurile de azi şi privind situaţia de faţã ţi se strânge inima când îţi dai seama ce şcoalã fac copiii acum, cu ce situaţii se confruntã pãrinţii şi profesorii. Copiii de azi au de toate, au tot ce-şi pot dori, dar cu toate acestea sunt nevoiţi sã înveţe în condiţii de o stricteţe sanitarã ieşitã din comun, în nişte condiţii care îşi vor lãsa amprenta asupra psihologiei lor multã vreme. La fel e cazul şi celor mai mici, din grãdiniţe. E înduioşãtor şi trist sã vezi spectacolul educaţiei de astãzi, cu mãşti şi mãsuri peste mãsuri, cu teama omniprezentã şi o ameninţare difuzã prezentã la orizont.
Sistemul de învãţãmânt trece acum printr-o crizã fãrã precedent şi fãrã o ieşire clarã la îndemânã. Pare un imens laborator social în care sunt aduşi cei mai fragezi şi vulnerabili dintre noi, copiii, şi unde se simuleazã ceva ce aduce a disciplinare socialã sub masca educaţiei.
Cum vor pãşi în viaţã cei care acum au intrat în clasa l -a? Cu ce impresii, cu ce temeri? În acest ritm, ce pregãteşte şcoala româneascã de fapt? Şi pentru care societate de mâine? Sigur, luãm mãsuri, punem „pepsiglasuri”, îi obligãm sã poarte mãşti, diminuãm durata orelor dar discutã cineva cu aceşti copii şi le explicã de ce toate aceste mãsuri, când vor putea regãsi prietenia caldã şi deschisã din pauze sau de dupã ore? Poate cã, în faţa acestei teribile provocãri reprezentatã de sars covid-19, întregul sistem de învãţãmânt ar fi trebuit resetat şi repornit de la zero, cu o altã abordare, cu programe şcolare în care accentul sã nu cadã pe cantitate, ci pe creativitate, calitate, dialog.
Şcoala de azi, aşa cum apare la ora de faţã, pare mai degrabã un experiment social pripit şi confuz.
