* A trecut un an – când, Doamne? – de când profesorul şi prietenul fãrã egal ION (NELÃ) CRÃCEA a pãrãsit, dureros de timpuriu lumea aceasta. O lume care parcã s-a urâţit brusc şi, pare-se, ireversibil, dupã plecarea sa dintre noi. Aş fi tentat sã spun cã, pentru el, este mai bine cã nu a dat piept cu nebunia asta de pandemie ce a isterizat Planeta, şi uneori chiar îi fericesc soarta. Dar mã cuprinde imediat un sentiment confuz şi dureros de milã şi ruşine. Pierderea lui nu poate fi, prin nimic, compensatã. Ce glume colosale ar fi lansat cãtre lume spiritul sãu sclipitor pe seama virusului vestitor de apocalipsã! Rãmânem noi, singuri şi blazaţi, sã ne purtãm greaua cruce. Şi iatã cum azi, în loc sã-i sãrbãtorim ziua de naştere, ne reculegem, cerniţi, la mormântul lui. Pãstreazã-l, Doamne, sub pavãza Ta!
* Ceva este, clar, în neregulã, vizavi de modul în care, la noi, se gestioneazã pandemia asta nenorocitã. În vreme ce alte ţãri îşi regleazã din mers şi suficient de armonios revenirea la o relativã normalitate, noi ne comportãm precum neamul nevoii, rãmânând la stadiul recomandãrilor blegoase gen „purtaţi mascã!” sau „pãstraţi distanţa socialã” (sintagmã odioasã, pentru care inventatorul ei ar trebui, vorba lui G. Cãlinescu, spânzurat, împuşcat, electrocutat şi îngropat). Dupã toate probabilitãţile, se va institui un soi de stare de urgenţã mascatã (scuzaţi termenul!), în care… noutatea ar putea-o reprezenta purtatul mãştii şi în aer liber, cu deosebire în zonele aglomerate şi în intervale orare ce urmeazã a fi stabilite de autoritãţile locale. Dupã cum vedeţi, stimaţi cititori, bulibãşeala administrativã este în vizibilã creştere, parcã înadins provocatã, astfel încât nimeni sã nu înteleagã nimic, iar amenzile sã curgã discreţionar tot cãtre cei care suportã cel mai greu privaţiunile pandemiei. Sunt tare curios cum vor fi aplicate, cum vor fi primite de populaţie aceste noi şi contorsionate prevederi. Mã tem cã reacţiile populaţiei, inclusiv faţã de prevederile recentei legi privind izolarea şi carantinarea, vor fi extrem de virulente, cu atât mai mult cu cât responsabilii cu gestionarea crizei aratã obsesiv cu degetul cãtre petrecãreţii de la mare sau cãtre petrecãreţi, în general, ori aceşti cetãţeni par, ba chiar sunt, partea cea mai reactivã a societãţii de azi.
* Parcã în ciuda creşterii constante a numãrului de îmbolnãviri cu corona virus, reacţia guvernanţilor seamãnã oarecum cu mersul unui om beat sau cu, vorba chinezului, “le pipi du boeuf”. Pe unii îi intereseazã racolarea de primari în vederea asigurãrii de pe acum a succesului la alegerile locale. Pe alţii, ca pe orice guvernanţi care se respectã, nu-i aşa, îi atrag strategiile de guvernare. Încã. Deşi acum aceste strategii nu ar mai fi trebuit, dacã ar exista cu adevãrat, sã mai stea pe mesele programatorilor, ci sã devinã funcţionale. La ora când scriu, încã nu s-a tranşat soarta creşterii alocaţiilor pentru copii şi a pensiilor, deşi în ambele cazuri existã legi ce trebuie respectate. Dar, cum spuneam, nici acum nu s-a stabilit ceva concret în acest sens. Toţi aşteaptã sã le vinã luminã de la Cotroceaua Mov, dar, dupã cum se ştie, Nea Rânjilã, mestecãtorul de bazalt, are ideaţia mai grea. Cicã la ora 18, miercuri seara, cetãţeanul respectiv urma sã iasã spre a anunţa ceva în legãturã cu pensiile şi alocaţiile. Nu mai am rãbdare sã-l ascult, de la ãsta nu te poţi aştepta la nimic bun. În cel mai fericit caz, el va anunţa noi restricţii şi noi amenzi. La aşa ceva se pricepe.
Bibicul (p.cf, Eugen Mãicãneanu)
