Cea mai gravã consecinţã a pandemiei la noi – urmare a proastei gestionãri a situaţiilor curente şi a celor potenţiale – o vedem la nivelul spitalelor şi, din pãcate la nivelul celor bolnavi, cei mai vulnerabili dintre noi.
În spitale, de când cu covid, lucrurile sunt în ceaţã. În primul rând cã ne confruntã, cã ne place sã auzim sau nu, cu o teamã perpetuã în rândul corpului medical. Sã lucrezi zi de zi, ture dupã ture, cu teama cã poţi fi infectat şi duci virusul acasã nu e deloc un lucru obişnuit şi uşor de suportat luni la rând. Avem cadre medicale asimptomatice ţinute în izolare – unde nu o duc deloc pe roze – de multã vreme. Mi se pare abuziv şi absurd (cãci nu am auzit de dovezi ştiinţifice imbatabile cã asimtomaticii pot transmite virusul) sã ţii în izolare oameni care nu au simptome, altfel sãnãtoşi.
Oricum ai privi lucrurile în sistemul medical e o situaţie explozivã, fãrã precedent. Nu e deloc ok sã închizi spitale întregi pentru o boalã infecţioasã foarte gravã, e drept, dar la fel de gravã ca multe altele. Cât eşti sãnãtos şi nu ai de a face cu spitalele e bine, dar Doamne fereşte, ce faci dacã ai probleme? Te duci spre clinici private, dai o groazã de bani, te agiţi sã vezi ce pile şi relaţii ai ca sã capeţi atenţia unor medici panicaţi la rândul lor de iminenţa infectãrii cu covid.
Nu e loc de ironii şi nici de gesturi stupide cum am vãzut sãptãmâna trecutã un mare ştab care-şi serba ziua fiicei cu peste o sutã de invitaţi, când noi, restul, trebuie sã purtãm mãşti şi sã respectãm nişte legi pe care cei din fruntea ţãrii se pare cã nu dau doi bani. Pentru ei e simplu: pot sã fumeze şi sã bea în birouri guvernamentale, cãci au bani, au de toate, pot uşor sã-şi rezolve problemele.
Dacã e solidaritate nu e pentru toţi? Dacã e vorba sã fim responsabili şi sã dãm un bun exemplu, nu e în primul rând valabil pentru miniştri? Acum degeaba vor unii sã continuãm starea de alertã. Degeaba trag semnale de alertã. Nimeni nu o sã-i mai asculte. Vor rãmâne vorbe pe hârtie. Pentru cã nu mai au nicio credibilitate. Nu mai au niciun credit în faţa unor oameni care au suportat cu asumare şi seriozitate restricţiile şi toatã gravitatea unei situaţii pe care ei au scãpat-o de sub control. Din pãcate situaţia rãmâne proastã, şi aşa va fi multã vreme.
Citeam ieri declaraţiile unui fost ministru (nu-i dau numele cã nu vãd ce importanţã are) şi mi s-au pãrut spuse foarte corecte: „E o chestiune foarte gravã cu care ne vom confrunta pe termen lung: toate aceste boli negestionate, cu tratamente întrerupte sau mai puţin monitorizate, operaţii amânate, vor avea nişte consecinţe pe termen mediu şi lung. Ca şi situaţie sanitarã va fi groaznic, pentru cã vor fi decese mai multe, vor fi oameni care vor avea afecţiuni agravante, greu de intervenit, de gestionat ulterior şi costuri cãtre bugetul de asigurãri de sãnãtate care vor fi mult mai mari. Este evident. De aceea noi încercãm sã-l convingem pe domnul Tãtaru cã trebuie sã aibã o gestiune separatã şi pentru cazurile cronice. Nu existã în România doar pacienţi cu Covid. În oncologie, e dezastrul cel mai mare. Aici vom avea problemele cele mai mari”.
Da, corect şi în acelaşi timp dureros. Este cea mai gravã crizã a întregului sistem de la Revoluţie încoace şi nu vãd pe nimeni sã mişte un deget, sã îndrepte lucrurile. Probabil pentru cã bolnavii nu pot ieşi în stradã.
