*Am şi uitat mersul timpului! Mergem aşa, cu capul în pãmânt, cãtre miezul unei veri strãine parcã de noi, dintr-un an de mult trecut şi de care nu mai vrem sã ne amintim. Dar nu avem cum sã nu ne amintim dacã în acel an, în vara acelui an, 2015, am pierdut-o pe femeia care mi-a dat viaţã. Acea durere nu are cum sã ne treacã nici acum, nici în veacul în care ne-a fost dat sã trãim. Vara acelui an, 2015, a fost una absolut blestematã, pe lângã iubita mea mamã, aveam sã pierd, la doar câteva sãptãmâni distanţã, pe socrul meu, un om cu suflet mare, şi în aceeaşi varã, mai mulţi prieteni dragi, rude apropiate, personalitãţi îndrãgite ale vieţii publice. Se poate spune cã Doamna cu Coasa, fie-i numele uitat, şi-a fãcut atunci cu prisosinţã datoria… În septembrie, trecea în eternitate celebrul meu coleg de generaţie, liderul Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, la 66 de ani neîmpliniţi, scriitorul, gazetarul, sociologul, istoricul, omul de aleasã culturã umanistã a cãrui absenţã din viaţa politicã româneascã se resimte atât de dureros, la doar 5 ani de la neaşteptata sa dispariţie. Nefericitã coincidenţã, în chiar ziua când sufletul pur al mamei mele se ridica la ceruri, absolvenţii ultimei mele serii de la Facultatea de Litere din Drobeta Turnu Severin aveau cursul festiv de încheiere a cursurilor. Cu trei luni înainte de asta, fusesem obligat sã mã pensionez pentru limitã de vârstã. În câteva cuvinte, un an imposibil de uitat. Un an groaznic, aşa cum nu ai parte, din fericire, de prea multe ori în viaţã.
* Din pãcate, şi aceastã varã pare a fi blestematã. Mai ales din cauza aşa numitei pandemii. Care creazã mii de drame, pe bandã rulantã, pe care niciun fel de memorie nu le poate reţine, înregistra. Nu doar eu am ajuns sã mã tem de reeditarea unei veri asemãnãtoare aceleia de acum cinci ani. Din pãcate, ceea ce se petrece în prezent în viaţa publicã româneasacã nu mã îndreptãţeşte sã sper cã ar putea fi altfel. Calitatea oamenilor politici şi a disputelor acestora a cãzut, cum se spune, sub genunchiul broaştei.
* Şi, evident, în toate aceste chestiuni, cineva trebuie sã dea tonul. De curând, cazul Mugur Isãrescu, mult prea longevivul guvernator al Bãncii Naţionale a României, a revenit în atenţia opiniei publice prin ştirea cã împricinatul ar fi fost colaborator al fostei Securitãţi. A fost sau nu a fost? Gâlceavã naţionalã în toatã regula. Îl schimbãm sau nu îl schimbãm din funcţie? Gâlceava de care vorbim, mie cel puţin, îmi provoacã un râs îngãduitor. Legea bunului simţ te îndeamnã sã te întrebi dacã acest lucru nu a fost cunoscut pânã acum, datã fiind longevitatea lui Mugur Isãrescu în aceastã importantã funcţie. La mintea cocoşului este şi faptul cã respectivul demnitar s-a bucurat de sprijinul serviciilor, cu care, de-a lungul vremii aproape sigur cã a şi colaborat. Ce i-a apucat atunci pe bãieţi? S-or face cãrţile pentru altcineva în fruntea BNR? Cine ştie?! Premierul Ludovic Orban a dorit sã punã repede lucrurile la punct şi s-a simţit dator sã declare ritos cã nu este obligatoriu ca omul din fruntea BNR sã fie schimbat doar pentru cã a fost colaborator al fostei securitãţi. Ce spui, Franţ? Cine fãcea paradã mai zgomotoasã de anticomunism şi antisecurism pânã acum? Nu cumva voi, dreptacii lui peşte prãjit? Ce v-a determinat sã vã întoarceţi cu 180 de grade aşa, pe neaşteptate? Realimentarea unor rezerve ? Sau?
* Parlamentul a decis impozitarea pensiilor speciale, printr-un consens cam ciudat între forţele politice, dacã avem în vedere disputele de pânã acum. Pãrerea noastrã? Scandalul este departe de a se fi încheiat. Bibicul (p.cf. Eugen Mãicãneanu)
