Cea mai mare ticãloşie este atunci când statul îşi ucide proprii cetãţeni. Se poate vorbi de masacru. Astfel, se nasc toţi martirii şi toţi îngerii. Nu ai cum sã nu crezi cã nu existã Dumnezeu, pentru cã altfel cine ar mai vedea oroarea. Trebuie ca cineva într-o ordine superioarã sã vadã nedreptatea. Aşa s-a întâmplat de multe ori în neamul românesc: oamenii simpli de cele mai multe ori, românii adevãraţi şi filonul de aur al sufletului românesc a fost topit în cuptorul de aur ale celor mai sângeroase grozãvii.
Astfel de mãceluri nu au cum sã nu marcheze la nivel de ADN generaţiile actuale. Ei sunt ştanţaţi cu fierul roşu pe suflet. Statul criminal şi funcţionarii sãi au reuşit sã îşi punã amprenta pe sufletul, mintea şi spiritul a ceea ce are mai frumos acest neam: copiii. Le-a sãdit poate cã definitiv în minte şi suflet ideea cã statul ucide prin reprezentanţii sãi. Le-a ucis prin Alexandra speranţa cã existã undeva tot timpul cineva care nu te lasã în urmã, oricât de greu ar fi.
Dupã 30 de ani ne-am întors mai în urmã decât eram. Am construit o fraudã de democraţie. Este pângãritã şi falsã pânã în mãduva oaselor. Este ţara în care, de acum înainte, copiii vor trãi cu teamã. Este ţara în care statul roman prin funcţionarii sãi le ucide pe viitoarele mame. Îşi ucide viitorul. Este statul în care poliţia, braţul înarmat al legii este mânã în mânã cu cei consideraţi în afara legii, adicã nelegiuiţii, crima organizatã, interlopii sau cum vreţi sã le spuneţi.
Statul român a ucis-o pe Alexandra şi este o crimã mai mare decât oricare masacru din istoria neamului românesc. Pentru cã a ucis un copil, pentru cã a ucis o viitoare mamã poate, a ucis viitorul, a ucis, mai grav, speranţa în sufletele a milioane de copii români care acum ştiu sigur cã ţara nu îi mai apãrã. Adulţii îi ucid şi îi violeazã cu rânjetul pe faţã. La nivel psihologic este o loviturã criminalã.
Cum este sã trãieşti zi de zi cu gândul cã ieşi din casã şi ţi se poate întâmpla orice? Şi nu cã se întâmplã, dar cã nu ai niciun fel de şansã sã supravieţuieşti, din cauzã cã statul a fost capturat de o funcţionãrime şi o clasã politicã insalubrã, incompetentã, coruptã pânã în mãduva oaselor. Cei care trebuie sã te apere te ucid. Oare ce o fi în mintea şi în sufletul bãrbaţilor din poliţie, politicã, jandarmerie, parchete, magistraturã, servicii şi alte domenii esenţiale ale statului care s-au vândut şi zi de zi închid ochii când le sunt rãpiţi copiii, când le sunt rãpite viitoarele mame de pe strãzi şi nu fac nimic. Câtã monstruozitate s-a putut plãmãdi în cei 30 de ani de democraţie frauduloasã? Cum pot sã stea mânã în mânã cu infractorii şi sã se bucure de averi şi sã îşi trimitã prin acţiune şi nonacţiune viitoarele mame în sclavie?
Pe cine plãteşte poporul care a mai rãmas în ţarã? Ce destin pe acest stat, sã fie condus de elementele sale cele mai corupte. Ce oraş este acela în care poliţia se roagã şi le mulţumeşte interlopilor sã le facã meseria? Cât de jos am coborât în cei 30 de ani de democraţie frauduloasã? Chiar nu am înţeles cã este tot cãciula noastrã, chiar nu pricep cã fetele şi copiii pe care îi trimit în sclavie sunt şi copiii lor? Sunt cei care vor trebui sã asigure viitorul, dacã nu cumva sã le plãteascã şi pensile ordinare.
Momentul în care statul îşi ucide cetãţenii ar trebui sã fie scânteia unei revoluţii. Momentele tragice din istoria unei ţãri au fost tot timpul scânteile unor revoluţii sau au avut ca efect dispariţa, extincţia. În istorie am avut un lung şir de trãdãri: Mihai Viteazul, Brâncovenii, ne trimiteam copiii tribut la Înalta Poartã. Cât de uşor sã le fie pãrinţilor din poliţie şi procuraturã, jandarmerie, STS, 112, CSAT, FSN sã îşi lase copiii în sclavie sau sã îi ucidã? Sunt şi copiii lor, cei care sunt rãpiţi de pe strãzi şi trimişi în abatoarele monştrilor sau în sclavie la reţele de carne vie.
Cine are pedeapsã pentru procurorii şi judecãtorii sau poliţiştii care au devenit slujbaşii crimei organizate, s-au vândut? Este momentul în care serviciile, dacã nu şi-au vândut şi ele ţara, fiii şi fiicele, sã deparaziteze sistemul şi sã îşi iubeascã ţara. Dacã nu, viitorul nu existã pentru România. Ţara în care femeia-copil-viitoare mamã este o bucatã de carne macrã, cu oase, dezmembrabilã, abuzabilã, bunã de ucis. Cine îşi creşte copiii într-o astfel de ţarã?
