Statul-putregai a ieşit la suprafaţã în toatã splendoarea sa, dupã moartea unei fetiţe care a crezut cã ce a vãzut în filmele americane este adevãrat. Adicã suni la 112 şi „supermanii”, viitori posesori de pensii speciale, vin lângã tine. Nu. În realitate nu este aşa. Viaţa bate filmul, cum se spune. În realitate este mult mai complicat decât în filme sau în cãrţi. Nu este totul doar alb şi negru, doar crimã şi pedeapsã. Sunt foarte multe zone de gri. În viaţã dupã crimã vine altã crimã şi poate cã nu pedeapsa.
Cel mai greu în viaţa unui cetãţean este când îşi dã seama cã nu mai are niciun fel de speranţã. E ca şi cum ar veni pompierul sã stingã focul la gospodãrie, fie chemat prin 112, şi îţi cere şpagã. Dacã nu ai sã îi dai sau dacã nu vrei sã îi dai, atunci pompierul sã se întoarcã la locul de unde a plecat. Acesta este sentimentul pe care îl ai în faţa splendorii statului-putregai numit România. Aceasta este adevãrata Românie: un Mexic mai mic. Nu Halep, nu Hagi, nu Coandã sau Brâncuşi. Nu, astea sunt excepţiile cã pe un maidan de stat apar şi „erori”.
Prin moartea crudã a Alexandrei, mai crudã decât a soldaţilor morţi în rãzboaie pentru România, a apãrut în toatã splendoarea toatã dimensiunea statului-putregai numit România. Este un stat profund corupt şi mafiot, în care mai pâlpâie câte o luminiţã pe ici pe colo, dar care este stinsã rapid. Uciderea speranţei, deznãdejdea. Sã suni la 112 şi sã îţi rãspundã statul criminal. E ca şi cum ai fugi de un criminal şi ca printr-un coşmar ai gãsi refugiu în casa unui alt criminal. Cel mai negru vis, un coşmar fãrã ieşire. Acest lucru l-a trãit pe pielea ei victima, ucisã de cei doi criminali: Dincã şi statul corupt şi mafiot. E ca şi cum într-un film de groazã un individ ar scãpa din iad şi ar alerga spre lumina din faţã cu gândul cã este Raiul, dar de fapt este lumina de la flãcãrile altui iad.
Când a murit şi ultima speranţã atunci românul îşi vinde casa şi îşi face valiza şi pleacã. Pleacã nu de foame sau de sete, ci pentru cã ştie cã nu mai are nicio speranţã şi cã urmãtorul pas este moartea.
Statul-putregai a ajuns într-un moment de cumpãnã. Data trecutã era blamat PCR cã este în controlul total al statului. Acum grupãrile mafiote şi interlope sunt în multe oraşe mânã în mânã cu justiţia şi cu poliţia. România, cel puţin în zona de sud, seamãnã foarte mult cu Mexicul şi cu alte state în care infractorii şi mafioţii cumpãrã tot şi controleazã statul pânã în cele mai intime aspect ale sale: numesc politicieni în funcţii în administraţie, numesc şefi de poliţie, propun nume de parlamentari.
Este un stat în care nu se mai poate trãi, din care se fuge cât mai repede. Cele 10 milioane de români care trãiesc în afara ţãrii nu au plecat neapãrat de foame şi de sete, ci pentru cã şi-au dat seama cã vor mai trece foarte mulţi ani pânã când România va deveni un stat adevãrat. Au trecut 30 de ani de democraţie şi ţara noastrã s-a transformat într-un vis urât sub oblãduirea politicienilor corupţi. Aproape cã nu mai existã oraş în care clanurile mafiote sã nu conducã şi sã nu se impunã în viaţa comunitãţii. Traficul de persoane şi de droguri intrã în apanajul crimei organizate. Cel mai crud lucru este când poliţiştii şi magistraţii sunt mânã în mânã cu traficanţii de copii. Adicã statul îşi ucide copiii, viitorul.
Este cumplit când afli cã persoanele care ar trebui sã te apere te vând cu mâna lor crimei organizate. Pe cine mai surprinde astãzi când vãd cã interlopi care terorizeazã comunitãţi întregi sunt protejaţi de poliţie şi eliberaţi din arest sau din închisoare de judecãtori. Cum sã nu îşi piardã românii speranţa când statul criminal le ucide copiii? Din pãcate, statul-putregai nu mai poate fi salvat. Nu mai poate scãpa nimeni ţara de coşmarul în care se aflã. Nu vor mai rãmâne sã vorbeascã decât morţii care au murit degeaba. Şi Alexandra a murit degeaba. Mãcar pe lumea cealaltã sã nu gãseascã nişte îngeri corupţi, cu rânjetul lui Dincã pe faţã - mãcar acolo sã fie Dreptate.
