Acesta este adevãrul şi nimeni nu are ce sã comenteze în legãturã cu el. În ultimii 30 de ani cam toate elitele au plecat din România şi nu prea le vedem întoarse. Indiferent de domeniul de activitate, elitele au dispãrut şi avem doar politruci sau piloşi sau promovaţi pe criterii neştiute de nimeni. E vorba de nepotisme, şpagã, grade de rudenie sau promovãri pe linie politicã. De ce am avea aşteptãri prea mari de la partide, la alegerile prezidenţiale, când se ştiu destul de bine candidaţii şi ce ar putea sã facã aceştia.
Preşedintele nu prea are un mare rol în sistemul politic românesc, dacã nu provine de la partidul care se aflã la guvernare. În rest, joacã rolul de opozant şi nu are pârghiile legale necesare pentru a face prea multe. Poate doar de a amâna şi de a acutiza. Poate cã preşedintele ar avea nevoie de mult mai multe prerogative. Sigur cã ar trebui ca puterile sã se controleze între ele, sã nu creascã mai mult puterea uneia în raport cu a celeilalte. Democraţia se naşte din echilibrul între cele trei puteri. Orice exces de putere duce la dezechilibre democratice, indiferent în ce zonã a puterii se va produce: cã vorbim de legiuitor, de puterea judecãtoreascã sau de puterea executivã.
Preşedintele este în ramura puterii executive şi executã legile. Preşedintele ar trebui sã aibã un rol mai activ în ceea ce priveşte politicile publice, pãstrarea principiilor şi a valorilor democratice sau în ceea ce priveşte societatea civilã.
În momentul de faţã, în România este un amalgam între atribuţii şi valori şi principii. Este un fel de varzã româneascã şi sunt atât de multe legi şi principii, încât nu se mai ştie cine e peste cine, cine are sau nu dreptate. Mai este şi Curtea Constituţionalã care ar trebui sã fie un garant al respectãrii Constituţiei, dar interpretãrile sunt de duratã, prea largi. Temerea este cã însãşi Constituţia este un izvor de inegalitãţi în interpretarea legii şi un izvor de neconcordanţe. Ar fi nevoie de o Constituţie adaptatã la nevoile actuale, dar nu în afara vechilor principii ale constituţiilor din democraţiile avansate.
Pânã la urmã SUA are o Constituţie pe care nu a schimbat-o prea mult de când a fost adoptatã, dar e bine fãcutã. Marea Britanie nici nu are constituţie, ci legi constituţionale. Belgia are poate cea mai mare varietate de limbi sub drapelul sãu, dar Constituţia le ţine unite. E vorba şi de tradiţii democratice, mentalitãţi şi culturã politicã.
Este nevoie de culturã şi de mentalitãţi. Cele douã combinate au ca rezultat un anumit grad de civilizaţie al unei comunitãţi sau al unui popor. Noi avem de suferit tocmai pentru cã legislaţia este prea laxã şi prea interpretabilã, în favoarea unor grupuri favorizate. Nu este vorba de discriminarea pozitivã a grupurilor minoritare, ci de legi speciale pentru o clasã sau grup favorizat.
Partidele sunt organizaţii private, unele de castã, altele de grup poate infracţional pe alocuri. Nimeni nu ştie cum se negocieazã pe masa partidelor interesele publice, doar pentru ca un partid sau altul sã se menţinã la putere. Apoi nu existã în ţara noastrã vreun instrument pentru tragerea la rãspundere a politicienilor. Adicã dupã 4 ani o instanţã sau un organism sã analizeze realizãrile şi sã le raporteze la promisiunile din programul votat de cetãţeni. Atunci ar putea fi propuse anumite interdicţii de a fi ales şi astfel ar putea creşte gradul de responsabilitate a clasei politice pentru destinul unei ţãri sau pentru guvernare.
Actualii reprezentanţi ai ţãrii care se pregãtesc sã intre în bãtãlia electoralã pentru alegerile prezidenţiale sunt cunoscuţi şi nu prea electoratului. Nimeni nu ştie dacã rãspund unui stãpân, adicã în faţa poporului şi a intereselor ţãrii, sau în faţa mai multor stãpâni. Cert este cã alegerile prezidenţiale din perspectiva lunii noiembrie nu ne aduc prea multe surprize. Aceleaşi feţe prãfuite, nimic vizionar. Ba chiar se anunţã mai mulţi proşti şi leneşi ca data trecutã. Poate cã ar fi nevoie ca şi diaspora sã îşi desemneze un candidat la alegerile prezidenţiale.
