Am convingerea cã orice om rezonabil, care mai are încã un bun uz al raţiunii şi nu şi-a pierdut cu totul nici cumpãtul, nici încrederea în anumite principii şi valori etice, îşi pune problema gravã a stãrii naţionale, a realitãţii româneşti de astãzi, o realitate tensionatã şi atât de confuzã încât soluţiile de ieşire, de salvare devin ele însele improbabile.
Ce se poate face în aceastã situaţie? Cum putem ieşi din aceastã stare generalã deloc scãldatã-n lumini roze? Parcã nu mai existã soluţii comune, ci doar soluţii individuale. Aşa cum nu existã o gândire comunã, o conştiinţã comunã, ci doar un puzzle de conştiinţe individuale. Trãim un ev atomist, în care fiecare în parte acţioneazã solitar şi încordat, iar încrederea în ceilalţi aproape cã a dispãrut. Trãim tocmai acel timp de care spuneau cei vechi în care omul devine lup între lupi. Individualismul, în sine, nu e rãu. Dar e rãu dacã devine, cum a devenit la noi, din pãcate, o stare de spirit naţionalã. Şi sunt parcã tot mai puţine formele care ne solidarizeazã şi ne fac sã tresãrim, în comun, sã simţim şi sã rezonãm împreunã.
Toate soluţiile sunt aşteptate de la politicieni, din pãcate. Doar mediul politic poate genera cãile necesare depãşirii acestui impas naţional pe care-l resimţim cu toţii.
Spunem din pãcate pentru cã, luând în considerare experienţa amarã şi abulicã de pânã acum, a acestor peste douã decenii de experimentalism democratic, politicienii s-au dovedit cei mai dezastruoşi gestionari ai destinului naţional. Hoţie, corupţie, privatizãri frauduloase, cãpuşarea statului, politizarea structurilor statale, haos legislativ – sunt doar câteva elemente din tabloul dezastrului generat de politicieni. Cu o clasã politicã compromisã pânã la prãsele, indolentã, pusã pe harţã, incapabilã şi cât se poate de incompetentã, la ce te poţi aştepta pe viitor?
Episodul suspendãrii preşedintelui Traian Bãsescu, este cel mai recent exemplu de acutã dezbinare naţionalã, de urã perpetuatã şi cultivatã în straturile cele mai de jos ale unei societãţi care nu-şi mai gãseşte calea spre normalitate. Lipsa de bun simţ, de logicã şi de respect faţã de sine a politicului a atins, în aceastã varã, cote alarmante.
Din pãcate stãm cu toţii la mâna politicului, a “reformelor’’ dictate de interese politice, a legilor puse pe tapet din aceleaşi considerente. Şi totul se petrece pe fondul unei societãţi civile dacã nu moarte de-a dreptul atunci cel puţin amorţite, distrofice, fãrã vlagã şi fãrã influenţã. Politicienii s-au substituit poporului sub pretextul reprezentãrii lui. La drept vorbind nu-l reprezintã. Cum ajunge pe funcţie politicianul a şi uitat de popor. E doar un papagal şmecher. Şi e foarte greu sã separi, înainte de vot, papagalii şmecheri de oamenii de bunã credinţã. Din ce în ce mai greu. Aşa cum, din pãcate, cetãţenii nu-s reprezentaţi cum trebuie nici de ONG, nici de sindicatele, nici chiar de o bunã parte din mass-media. Zonele de obiectivitate şi de apãrare a interesului comun în mass-media sunt din ce în ce mai restrânse. Aproape cã nu mai e publicaţie şi post de televiziune care sã nu stea în poziţia de drepţi, şi ghiocel, la comandã politicã. În general stau. Şi executã. Fac jocurile de interese şi de imagine ale stãpânilor politici, fãrã crâcnire şi chiar cu entuziasm bovin. Ajung sã se identifice cu ţintele şi motivele politice ale stãpânului. Nu e de mirare cã atmosfera naţionalã şi, mergând în detaliu, cea localã, e atât de înveninatã, de dihotomicã, de fragmentatã. Suntem captivi, cã vrem sau nu vrem, democraţiei – jocului pluripartidic, jongleriilor politice, intimidãrilor şi manipulãrilor politicianiste fãcute cu cinism prin intermediul presei.
Într-o societate cât de cât normalã şi sãnãtoasã din punct de vedere al democraţiei nu ar trebui sã existe atâta polologhie politicã, atâta exces politic. Cineva povestea cum în Germania sau Austria televiziunile nu au ca obsesie centralã politicul, ce spun sau fac unii sau alţii, ci actualitatea, problemele directe de viaţã. La noi politicul, cu largul concurs al tembelizorului, paraziteazã excesiv. Într-o societate cât de cât normalã mediu de afaceri ar merge de la sine, şi la fel subsistemele: sãnãtatea, învãţãmântul, sportul, cultura. La noi totul, sau aproape totul, e într-o dependenţã bolnavã faţã de politic.
Nu ne rãmâne decât sã sperãm cã într-o bunã zi aceşti politicieni, astãzi detestabili, se vor profesionaliza cumva, şi cã vor înţelege sã-şi depãşeascã condiţia de simple rotiţe într-un angrenaj vanitos şi nefuncţional, astfel încât sã devinã cu adevãrat reprezentativi pentru cetãţeni, şi nu doar nişte ipocriţi care se caţãrã pe votul mulţimii ignorante sau naive spre o putere goalã de conţinut, atâta timp cât nu e o putere ce clãdeşte o comunitate sau o naţiune mai puternice, ci e doar o putere a bunului lor plac şi interes privat.
Cum putem ieşi din aceastã stare generalã deloc scãldatã-n lumini roze? Nu ştiu care e rãspunsul. Fiecare dintre noi are propriul rãspuns, sau ar trebui, la un moment dat, sã-l aibã. Trebuie sã reflectãm, sã ne gândim mai serios şi mai cu maturitate la tot ceea ce se întâmplã cu noi şi lângã noi şi sã nu ne fie indiferent. Am convingerea cã în ţara aceasta mai sunt încã mulţi oameni cu bun simţ, cu credinţã, inteligenţi şi demni, astfel încât sã nu ne lãsãm cu totul cãlcaţi în picioare de politieni.
