* Marea, teribila moţiune de cenzurã la adresa cabinetului Dãncilã, trâmbiţatã de Opoziţie de aproape o lunã de zile, a semãnat cu cazul acelei gãini celebre din basmele româneşti, care, în loc de o producţie mare de ouã, a fãcut o mãrgicã. Sigur, totul a derivat din acea noapte a alegerilor europarlamentare, când toatã Opoziţiunea, în frunte cu tartorul de la Cotroceaua Mov, se isterizase la maxim, cerând plecarea imediatã acasã, atunci, în momentul acela, a Vioricãi Dãncilã şi a întregului ei cabinet de miniştri. Parcã îi apucase strechea. Ce mai încoace şi încolo, oamenii lui Werner se voiau la butoane neîntârziat, cuprinşi de o frenezie a guvernãrii greu de bãnuit în alte condiţii. Fiindcã, deh, ca sã guvernezi, îţi trebuie niţicã pricepere, dacã nu mãcar un dram de obişnuinţã cu postul, cu funcţia. Dar la gaşca lui ciorap verde şi a lui peşte-mpuţit, de unde atâta pricepere, competenţã sau mãcar obişnuinţã?! În fine, cum aţi putut observa şi dumneavoastrã, stimaţi cititori, nu a trecut mult şi au început frecuşurile între aşa-zişii câştigãtori. Frecuşurile generate de mirosul ciolanului, dar şi de orgoliile în stare sã dea-n clocot. Au apãrut şi inevitabilele episoade cu poalele-n cap, când s-au intersectat cam prea mulţi candidaţi pe traseele ce duceau cãtre competiţia alegerilor prezidenţiale din toamnã. Pânã la urmã, cineva, nu ştiu cine, le-a şoptit acestor zãltaţi cã, pentru a avea acces la…butoane este necesar sã treacã prin procedura moţiunii de cenzurã. Asta fiindcã o altã procedurã vizatã, cea a alegerilor anticipate nu prea mai era fezabilã în respectivul context.
* Ei, dar nici cu moţiunea de cenzurã lucrurile nu erau tocmai simple. Şi asta fiindcã aici se loveau de zidul greu de depãşit al majoritãţii parlamentare. S-a ajuns astfel la inevitabilele racolãri de parlamentari. Chestiuni, desigur, ruşinoase, dar ce nu face omul spre a-şi vedea visul, nu-i aşa, cu ochii?! N-au mai fost însã, ca în alte împrejurãri similare, cumpãrãri în viu, la preţul în aur al greutãţii corporale sau, mã rog, nu am mai auzit noi de aşa ceva. Mai degrabã am avut de-a face cu transferuri la vedere, campioanã în aceastã direcţie fiind formaţiunea lui Victor Viorel Ponta, care, între noi fie zis, a fãcut, cu acest prilej, o figurã cât se poate de penibilã. Pãcat de el, cã n-ar fi un bãiat prost. Dar aşa e când dai cinstea pe ruşine…
* Dar ce s-o mai lungim, moţiunea, în întregul ei, a fost, iertatã fie-mi exprimarea, o fâsâialã incontinentã, plinã de vulgaritãţi, locuri comune, agramatisme şi violenţe de limbaj nejustificate. În condiţiile în care parlamentarii puterii nu au votat, asigurând doar cvorumul de şedinţã, pentru moţiune au votat doar 200 de parlamentari, iar împotriva ei, 7! Seriozitate maximã, nu? Aceastã realitate a întãrit pãrerea generalã cã bãieţii ãştia s-au fãcut cã lucreazã. În buna tradiţie postrevoluţionarã. Sã dea adicã impresia cã sunt apãsaţi de durerile ţãrii, când, în realitate, ei nu ştiau cum sã se topeascã mai repede în peisaj şi sã spele puţina spre destinaţiile de vacanţã, nu-i aşa, binemeritatã. Da, oboseala a fost imensã!…
* A fost „Festivalul Eminescu”. Parcã fãrã aşa multe stridenţe ca în alţi ani. Dar şi fãrã ca unele nocive obişnuinţe sã disparã cu totul. Şi când spun asta mã refer îndeosebi la inflaţia de diplome acodate pentru unele merite reale, dar mai ales pentru merite închipuite. De ce nimeni nu realizeazã cã aceastã veritabilã ciorbã de diplome descurajeazã chiar ideea de performanţã pe care acordarea lor ar trebui sã o încurajeze?!
* S-au împlinit 120 de ani, ieri, 19 iunie, de la naşterea marelui cãrturar umanist, critic şi istoric literar, romancier, eseist, dramaturg, poet şi gazetar G. CÃLINESCU (d. 12 martie 1965). Nu ştiu dacã vreun înalt for academic, cultural, ştiinţific a avut iniţiativa de a marca prin vreun simpozion mãcar aceastã aniversare importantã pentru viaţa noastrã spiritualã. Iubitorii adevãraţi ai culturii şi literaturii române şi-l vor aminti etern pe acest titan de formaţie autentic umanistã. Îl salutãm şi noi în nemurire!
