Rugãciunile pentru ocrotirea de ciumã, împãmântenite în zona de munte a judeţului Mehedinţi, se concretizeazã an de an printr-o sãrbãtoare cu totul aparte. Ciumarca, aşa cum i se spune din tradiţie, este praznicul care adunã pe muntele Godeanu sute de rugãtori, care participã cu tot sufletul la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Anul acesta, sãrbãtoarea, rânduitã pentru întreaga comunã în ziua de vineri dupã praznicul Sfinţilor Împãraţi Constantin şi Elena, a fost încununatã de tradiţionala Slujbã Euharisticã, sãvârşitã în sobor de arhierei, preoţi şi diaconi, pe cea mai înaltã colinã din împrejurimi: dealul Chiciora.
Au rãspuns chemãrii Preasfinţitului Pãrinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, trei arhierei, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Preasfinţitul Pãrinte Andrei – Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Pãrinte Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei şi Preasfinţitul Pãrinte Siluan – Episcopul Românilor Ortodocşi din Ungaria.
Cunoscutã şi sub numele de „moartea neagrã”, ciuma a fost una dintre cele mai violente pandemii din istoria omenirii, despre care se crede cã ar fi izbucnit în Asia, rãspândindu-se în Europa dupã anul 1347, unde a creat mare panicã. Cel mai probabil, ea a ajuns în zonã prin intermediul corãbiilor, care fãceau comerţ intens în acea vreme. Scrierile veacului şi cercetãrile ulterioare aratã cã o treime din populaţia mondialã a pierit de aceastã molimã. Cu toate acestea, pe meleagurile noastre, numeroşi oameni au fost tãmãduiţi prin lucrarea lui Dumnezeu şi mijlocirea Sfântului Nicodim de la Tismana. Potrivit tradiţiei, prin aceste locuri a trecut sfântul care, vãzând suferinţa celor care erau bolnavi de ciumã, se ruga pentru ei, iar aceştia prin post şi rugãciune se vindecau. Sfântul Nicodim a rânduit pentru fiecare sat o zi de vineri în care sã se sãvârşeascã Sfânta Liturghie la intrarea în localitate şi apoi sã se citeascã rugãciunile de îndepãrtare a bolilor molipsitoare. Aşa se face cã în fiecare sat din zona de munte a Mehedinţiului se sãrbãtoreşte Ciumarca, zi de rugãciune obşteascã, pentru ca Dumnezeu sã îi fereascã pe locuitori de toate bolile sufleteşti şi trupeşti. Cu acest prilej, fiii satelor se revãd şi se bucurã. Deşi se consumã mâncãruri de post, Ciumarca a devenit pentru fiecare sat un al doilea hram, o a doua sãrbãtoare a localitãţii respective.
La finalul Sfintei Liturghii au fost citite de arhiereii prezenţi, rugãciuni pentru ocrotirea de boli şi necazuri şi rugãciuni pentru alungarea duhurilor necurate, urmate de cuvântul de învãţãturã rostit de Preasfinţitul Pãrinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Începutul cuvântului de învãţãturã a avut ca punct de referinţã versetul 14 al capitolului 6 din Epistola cãtre Galateni a Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie, sã nu-mi fie a mã lãuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rãstignitã pentru mine, şi eu pentru lume!” şi a evidenţiat subiectul cuvântãrii: mãrturisirea Crucii şi Învierii Domnului.
Sfântul Constantin cel Mare a fãcut ascultare de Dumnezeu şi a pus semnul Crucii pe stindarde, pe scuturile şi pe coifurile soldaţilor şi prin aceasta a învins. De acolo avem stindardul, steagul, iar dacã o oaste se declarã învinsã dacã pierde steagul de luptã, asemenea şi noi creştinii dacã pierdem Crucea, pierdem rãzboiul duhovnicesc!
Aceastã perioadã de la Înviere pânã la Înãlţare, toatã este o sãrbãtoare. Ne-am umplut de luminã cu toţii prin Învierea Domnului.
Paştile Domnului, Paştile. Din punct de vedere etimologic cuvântul Paşti vine de la ebraicul Pescha care înseamnã trecere, eliberare. De la ieşirea poporului evreu din robia egipteanã, la eliberarea noastrã de sub robia morţii şi a pãcatului prin rãstignirea şi Învierea Domnului”.
În timp ce majoritatea zilelor de prãznuire de peste an sunt aghiocentrice, având în mijloc imaginea unuia sau mai multor sfinţi, Ciumarca şi-a croit o altã cale cãtre celebrarea religioasã. Actul constitutiv al sãrbãtorii locale îl reprezintã o minune de amploare, a cãrei puternicã impresie a reverberat şi a fãcut posibilã transmiterea anamneticã a ei pânã în contemporaneitate.
Între punctul de plecare şi cel de destinaţie timpul dobândeşte acele valenţe ale momentelor sacre. Este timp de reflecţie şi introspecţie, de rugãciune şi cãinţã.
Hristos a Înviat!
Pr. Necşoiu Cosmin Eftimie, Episcopia Severinului şi Strehaiei
