În cadrul proiectului cultural “Sã ţesem împreunã Scoarţa Unirii!”, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, Muzeul Regiunii Porţilor de Fier în parteneriat cu Primãria Ponoarele, Asociaţia Cordelia, Asociaţia Parteneriat Vilages Roumains din Belgia, a realizat, în colaborare cu comunitatea localã din Ponoarele, 4 ateliere de lucru de industrie casnicã mehedinţeanã (1 atelier de tors, 1 atelier de vopsit, 1 atelier de urzit, 1 atelier de ţesut).
Reuniune cu multiple valenţe formative în satul tradiţional, şezãtoarea a fost în patru rânduri întâlnirea membrilor echipei de implementare a proiectului cu reprezentaţi ai comunitãţii locale din comuna Ponoarele, persoane vârstnice care, alãturi de elevii selectaţi, au fost actorii unor adevãrate spectacole pentru omul modern. Cunoscutã local clacã, şezãtoarea a fost iniţiatã pentru toate operaţiunile care au condus la obţinerea scoarţei – tors, vopsit, urzit, nevedit, ţesut, proceduri simple din explicaţii, însã fiecare dintre acestea, o expresie de îndemânare fãrã egal, azi.
Torsul şi vopsitul firului de lânã sub atenta îndrumare a rãbdãtoarelor lucrãtoare iscusite s-au dovedit a fi etapele la care au participat membrii echipei de implementare a proiectului, dar şi o parte a elevilor parteneri, însuşind oarecum tehnica şi informaţii despre plantele tinctoriale şi mordanţii folosiţi aici.
Urzitul însã, care constã în înşirarea paralelã a firelor de bumbac pe o lungime corespunzãtoare cu cea a viitoarei ţesãturi, este etapa care aduce dovezi clare pentru dificultatea operaţiunii, încrucişarea acestora pentru obţinerea rostului. Dintre tehnicile de urzit, cea cu alergãtoare (instrument arhaic în ţãrile din sud-estul Europei) este cea mai cunoscutã în rândul ţesãtoarelor din zonã. A urmat învelitul firelor pe un sul al rãzboiului care se fixeazã orizontal în partea din faţã a acestuia, însã cea mai delicatã operaţiune a fost neveditul – repartizarea firelor de urzealã la douã sau mai multe iţe, fire ce apoi trec prin dinţii spetei care le vor ţine în poziţie orizontalã pe rãzboi. Parcurse toate etapele amintite, s-a ajuns la împletirea firelor de bãtealã, lâna, între cele de urzealã, bumbacul, desfãşurându-se ţesutul propriu-zis.
Dincolo de lucrul efectiv, de fiecare datã claca a fost o ocazie de a înţelege cã din astfel de întâlniri oamenii învaţã sã se respecte pentru ceea ce ştie fiecare, s-au spus poveşti despre strãmoşii fiecãrui neam, despre toponimele din comunã. Tot aici, femeile cu experienţã le învaţã pe fete şi pe tinerele neveste cum devin performante în realizarea ţesãturilor de port, ţesãturilor de interior sau cum se desfãşoarã ritualurile specifice zonei.
Cum claca se desfãşura de obicei în perioadele lungi de post, jocul/danţul era permis doar ca formã de iniţiere a tinerilor pentru hora care avea sã fie la marile sãrbãtori de dupã post.
Gazdele de şezãtoare au prezentat Ponoarele şi prin specificul zonal al bucatelor oferite. Preparatele, deloc simplu de realizat (privind provenienţa ori calitatea ingredientelor, instalaţiile de gãtit) nu sunt nişte mâncãruri pregãtite în pripã, în zorul muncilor domestice, ci prezintã o rigoare a etapelor atât ca succesiune, cât şi ca duratã.
